Am așteptat multă vreme. Am stat în colțul meu de minte și-am numărat viață după viață, pas după pas și suflare după suflare. N-am scos niciun cuvânt, dar am scris multe. Nu am strigat pe cât de tare mă durea, dar am scris cât să-mi pot anestezia simțurile. M-am uitat cu ochii mari și sclipitori la oamenii care veneau și plecau și am stat nemișcată atunci când voiam să nu fie observată eu cea din colțul ființei.
Am stat așa, paralizată de speranță, așteptând să mă iubești. Știam că mă vezi, știam că îmi auzi suspinele, dar nu credeam că mă iubești, așa că am așteptat. Abia după ce mi s-au mai dezmorțit mințile am înțeles că mă iubeai, dar nu așa cum credeam eu că mă iubești, nu așa cum voiam eu să fiu iubită. Tu mă iubeai cu frică, limite și prejudecăți. Eu voiam să fiu iubită cu mândrie, curaj și curiozitate. Eu voiam să fiu artă, dar tu mă făceai matriță. Tu mă iubeai contextual, iar eu aveam nevoie să fiu iubită în afara timpului și spațiului.
După ce mi-am dezlegat dorințele și-am putut să-mi mișc mâinile, mi-am tăiat așteptările care-mi atârnau greu de picioare, dar am tăiat și speranța folosindu-mă de adevărul ascuțit. Ți-am acceptat atunci iubirea în forma în care erai capabil să o oferi, dar n-am primit-o niciodată ca pe ceva ce să-mi fi dorit. Nu aveam nevoie să mă iubești, ci să mă fi iubit.
A trecut o vreme de atunci și fără obiceiul prost al scriitorului care-și creează personaje fictive cu nume reale, am descoperit cine erai dincolo de puterea mea de a crea. Ți-am descoperit toate slăbiciunile, toate păcatele, toate momentele trăite în lipsa rațiunii. Am priceput de ce nu știi să iubești în afara limitelor și am găsit sursa emoțiilor tale. Descoperindu-ți valorile morale am văzut cât de ușor poate mintea umană să îndoaie realitatea în favoarea ei și cât de simplu orbesc oamenii în fața răului care le convine.
Cu fiecare pas pe care-l făceam spre lumină ca să te pot vedea mai bine, cu atât mai profund descopeream ce-a putut timpul să-ți lase pe mâini și pe chip. Cu cât mă apropiam mai tare de tine cu atât mai departe erai de cel care speram să mă fi iubit. Am vrut să mă apropii și să-ți mulțumesc pentru că nu m-ai iubit, dar oricum n-ai fi priceput recunoștința mea. Ți-aș fi spus cum ar fi fost, dar mă liniștea prea mult atunci gândul că n-a fost ce-mi doream eu de fapt.
Să nu înțelegi greșit. Te iubesc și azi pentru simplul fapt că ești parte din cine sunt eu. Te iubesc pentru că ești parte din mine, nu doar pentru că ești. Te iubesc pentru sclipirea din ochi, pentru amintiri, pentru fiecare prima dată și pentru fiecare clipă de haos. Te-am iubit pentru ce-ai fi putut să fii, dar te disprețuiesc pentru ce poți fi azi dacă ai avea un pic de curaj.
N-ai să știi niciodată dacă rândurile astea ți le-am scris ție sau mi le-am scris mie. Știi, uneori când îmi e dor de mine, îmi scriu mesaje și le trimit altora, iar uneori scriu doar lucruri pe care le simt alții și vreau doar să le dau impresia caldă că cineva înțelege cât de tare-i doare. Tu n-ai pus niciodată întrebări. Tu nu știi cine sunt și ce-am simțit. Tu n-ai avut nevoie de răspunsuri, deci tu n-ai să întrebi nici dacă textul ăsta e pentru tine.
A trecut atâta timp și-am înțeles că doar el trece, nu și iubirea. Ea doar se vindecă sau te vindecă. Ai trecut și tu, a trecut și el după tine, a trecut și senzația de gol pe care-am umplut-o cu amintiri doar ale mele.
Facebook
WhatsApp
TikTok
