ortooxacell kiss2022.gif Flax

FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – „The Green Mile” – filmul pe care nu-l pot vedea a doua oară

 

 Asta nu e nici pe departe o critică de film și nici nu încerc să-i iau locul lui Marius. „The Green Mile” (Culoarul Morții) este doar premisa discuției mele de azi. 

   Trebuie să încep prin a vă mărturisi că am văzut acest film cu ceva ani în urmă și am încercat de 3 ori să îl revăd, dar nu mai pot. Îmi place să văd filme și seriale de mai multe ori. Prima dată mă las sedusă de poveste și mă transpun uneori mai mult decât este cazul. Abia când pornesc filmul pentru a doua oară încep să privesc, să analizez, să caut detalii, răspunsuri, coincidențe și să fac portrete complexe ale personajelor. Îmi face plăcere să înțeleg acțiunea așa cum trebuie, să înțeleg motivația personajelor și să-l înțeleg pe cel care a dat viață filmului. Am vrut să procedez la fel și cu „The Green Mile”, însă nu am putut. De fiecare dată, după mai puțin de 30 de secunde, opream filmul și izbucneam într-o formă atât de sinceră de plâns încât era de parcă urma să trăiesc chiar eu viața personajului principal și știam deja ce mă așteaptă. 

   Filmul este o adaptare după cartea cu același nume a lui Stephen King și spune, pe lângă multe altele, povestea lui John Coffey, un bărbat cu o statură neobișnuită, condamnat pentru uciderea brutală a două fetițe. Pe parcursul acțiunii unele personaje învață să creadă în miracole, iar altele doar își alimentează răutatea pură, însă eu mă voi opri doar la povestea lui Coffey. Persoana care mi-a recomandat să văd filmul mi-a spus că va fi greu de dus până la capăt și n-am crezut. Până ce, aproape de final, m-am văzut nevoită să opresc filmul. Au durat mai bine de 15-20 de minute pentru a mă opri din plâns. Era de parcă eu urma să trăiesc scena următoare. Știam ce vine și știam cât de îngrozitor va fi. Cu toate că sunt, în general, foarte emotivă și mă surprind plângând la multe filme, de data asta a fost diferit. Eram atât de mult în pielea personajului încât simțeam cum urma să-i ierte pe toți cu cea mai pură dragoste și asta îmi strângea inima și mai tare. Am mers până la final atunci, însă acum am un gol în stomac chiar și când mă gândesc numai. Îmi doresc să revăd filmul, să fiu sigură că n-am pierdut nimic, dar nu cred că voi mai putea prea curând…

   Uriașul Coffey era capabil de cea mai pură și puternică formă de empatie. Putea simți durerea oricui și-și asumase poate zeci de ani de suferință a celor din jur. Pur și simplu lua totul asupra lui. Durerea unui șoricel, pietrele la rinichi ale unui bărbat în toată firea și chiar și cancerul. Lua toată durerea și-o suporta de parcă i se cuvenea. Nu făcea asta pentru laude, pentru bani, ori pentru alte lucruri care i-ar încânta pe alții. Era de parcă Dumnezeu decisese să-și lase puterea în grija unui singur om. Coffey nu se gândea la el și-l durea când nu putea face nimic pentru cei din jur. Nu spunea nimic deși putea urla durere cât pentru un milion de vieți. 

   La final am înțeles două lucruri: de ce cred unii că Dumnezeu ne-a abandonat și cât de sănătos ar fi să avem toți măcar puțin din darul lui John Coffey. N-am să discut astăzi despre prima mea concluzie. Am să-ncerc doar să-ți vând empatia. Realizez că încerc să vorbesc despre inteligența emoțională într-o țară aproape pe jumătate analfabetă funcțional, dar încă mai am inocența de a crede că pot schimba ceva. Aproape tot ce știu despre viață am învățat prin empatie și ea m-a făcut imună la multe, mai ales la oameni. Spuneam cu ceva timp în urmă că fericirea e o alegere, iar azi explic, în câteva cuvinte, cât de ușoară poate face empatia o astfel de alegere. E dificil să dezvolți un nivel rezonabil de empatie, dar poți începe cu ceva ce nu mulți fac: empatia față de propria persoană. Doar în clipa în care am încetat să mă mai judec am înțeles care era motivația mea. Am înțeles de unde vin anumite gesturi, am înțeles de ce îndepărtam oameni, de ce îi împingeam brutal pe cei care se apropiau, ori de ce simțeam nevoia de validare. Abia când m-am oprit din a spune că sunt un om rău am reușit să înțeleg ce răni încercam să ascund. Chiar și personajele negative au o motivație dincolo de ce pare. 

   Așa cum nu e sănătos și drept să spui despre tine că ești un om rău doar pentru că nu ști cum altfel să ascunzi răni nevindecate, la fel trebuie să înțelegi că toți cei din jur fac asta. Fiecare are răni pe care încearcă să le ascundă din teama de a nu fi condamnat. Vânzătoarea care îți răspunde urât, persoana care nu-ți răspunde la mesaj și chiar și partenerul care te-a înșelat au o poveste. O poveste pe care nu vor să o spună sau care chiar nu poate fi spusă. Chiar și dacă îți imaginezi ce i-ar putea supăra pe oameni, chiar și dacă le pui în spate povești pe care nu le-au trăit niciodată, dar încerci să le trăiești și tu odată cu ei și să le simți durerea, fără să încerci să-i cunoști cu adevărat, tot le vei înțelege motivația. Data viitoare când vânzătoare nu îți zâmbește așa cum vrei tu, încearcă să îți imaginezi că lucrezi în acel magazin 8 ore pe zi. Oamenii țipă, se agită, n-au răbdare. Unii înjură, alții cred că li se cuvine să fie serviți și tratează vânzătorul de parcă asta n-ar fi o meserie ca toate celelalte. După ore bune de explicații, de tolerat tratamente urâte și de interacțiune cu oameni care-și ascund propriile povești, mai ai puterea să-i zâmbești altui client și să crezi că el nu te va face să te simți de parcă ai face ceva imoral? 

   Răutatea oamenilor este un efect, iar cauza este povara pe care se străduiește fiecare să o ducă la destinație. Sunt întrebată de multe ori cum de-am putut și încă pot să iert răutatea gratuită pe care o primesc. Dar de ce să nu iert? Nu simt ură pentru oamenii care-mi greșesc, ci milă pentru cât de chinuit trebuie să fie un suflet ascuns în spatele unei guri care urlă. Unii nici n-au văzut că m-au călcat în drumul lor. De ce să mă supăr pe ei? Poate se grăbeau undeva și știu și eu cum e să pierzi un tren. 

   Dă drumul din mână ciocanului de judecător cu care le dai tuturor sentințe. Trage aer în piept, zâmbește și încearcă să înțelegi că nu ești centrul universului nimănui, iar oamenii nu sunt datori să-și îngroape problemele ca să te protejeze. Unii nu știu cum să se elibereze, unora le e prea frică să fie altfel, alții s-au afundat prea mult ca să mai poată ieși, însă toți fug de un demon. Dacă unii n-au suficientă minte cât să priceapă că nimeni nu e dator să-i bandajeze rănile, fii tu cel care pricepe că există niște răni peste care nu e cazul să pui sare. Dacă John Coffey a înțeles că oamenii „atâta pot” și i-a iertat pentru ce i-au făcut, poți și tu să înțelegi că unii poate doar au avut o zi proastă. 

 

Claudia F. BADEA  este  redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”… 

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media