FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Sunt agorafobă!

   Viața cu mine e o aventură!

Am învățat să mă manifest în liniște și evit să creez disconfort, însă uneori mai scap dincolo de limite. Nu pot să-mi controlez agorafobia, iar azi am decis să vă explic ce e ea, cum se manifestă și de ce mă agit uneori inexplicabil, ori evit să fac anumite lucruri în public. Un coleg editorialist mi-a spus într-o seară că e fascinat de curajul pe care îl am de a vorbi atât de ușor despre mine și de a mă expune atât de deschis. Așa că, de ce să nu vorbim și despre asta? Pe unii îi va ajuta să mă înțeleagă mai bine, pe alții să se înțeleagă pe ei. După articolul ăsta, unii o să înțeleagă anumite reacții pe care le am.

Agorafobia asta e mai mult decât frica de spații publice, deschis. În funcție de cauza pe care o are și de personalitatea fiecăruia, se manifestă mai mult sau mai puțin agresiv. De foarte multe ori, nu am reacții vizibile, însă în mintea mea e haos. Agorafobia asta e cauzată de o lipsă aproape completă de orientare în spațiu și de niște traume psihologice. Cum se manifestă? Ei bine, în orice spațiu deschis, aglomerat, mi se generează atacuri de panică, mai mici sau mai mari, în funcție de ce e nevoie să fac. Dacă nu am pe cineva lângă mine sau un punct de reper clar și dacă sunt înconjurată de mulți oameni, inima începe să bată tare, simt că toată lumea se uită ciudat la mine, uneori mă împiedic, alteori roșesc..

În practică, dacă trebuie să ne întâlnim, te voi suna de câteva ori, te voi pune să mă aștepți în locuri cunoscute și voi ajunge înaintea ta, ca tu să mă cauți pe mine, nu invers. Nu vreți să vedeți panica din ochii mei dacă cel cu care trebuie să mă văd ajunge înaintea mea. Dacă sunt în restaurant cu cineva necunoscut și într-un loc în care nu merg des, nici vorbă să merg la baie. Dacă sunt cu cineva cunoscut, îi voi cere de fiecare dată să mă însoțească. Voi evita să cer nota sau să chem ospătarul. Pentru voi e ceva banal. Pentru mine înseamnă un atac de anxietate în plus. Dar dacă e nevoie, mă mobilizez!

Când voi ajunge într-un loc necunoscut, voi face un atac de panică dacă îmi pierd din vedere companionii. Și dacă mergem pe stradă, instinctiv mă voi uita după cel cu care merg. Verific mereu dacă încă mai e exact lângă mine. Punct de sprijin la nevoie. Nu am o problemă să merg singură pe stradă, dar probabil voi avea câteva momente în care o să mi se pară că sunt privită bizar. De a fi singură într-un loc pustiu, cunoscut, niciodată nu mi-a fost frică. Dacă sunt singură într-un loc necunoscut, din nou, panică! Dacă sunt într-un mijloc de transport în comun, singură sau însoțită, voi veridica mereu harta. Sunt complet speriată de faptul c-aș putea rata stația care trebuie.

Lucrurile de genul acesta nu le spun. Nu le spun oamenilor că mi-e frică. Nu vreau să fiu o povară și nici să încurc. Dacă nu pot să am subtil un punct de sprijin, mă mobilizez. Totuși, sunt jurnalist. Interacționez zilnic cu oameni care nu știu că am ajuns cu minute bune înaintea lor la întâlniri și merg la conferințe de presă, însă la niciuna fără punct de sprijin. De curând chiar am fost la film de una singură. Poate pentru voi e banal, dar pe un agorafob e un pas de uriaș.

Nu-mi plâng de milă. Nu-mi stă în fire. Nu caut atenție, ori dramă. Mulți nici n-au băgat de seamă teama mea. Vreau doar ca unii dintre voi să conștientizați că toți avem probleme, că nu e greu să vorbim despre ele și că fiecare dintre noi ascunde povești nespuse. Nu e nimic anormal să avem anxietăți, frici și alte emoții negative. Anormal e să le lăsăm să ne controleze.

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…