FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Sub aripi

   Oamenii nu se nasc din îngeri. N-au nici aripi sau coarne și nici nu se nasc sub păcatul strămoșesc, ori sub aura vreunui sfânt. Oamenii se nasc și atât. Pe măsură ce trăiesc, cei din jur au puterea de a-i transforma în îngeri sau demoni. Oamenii ne pun coarne. Le înfig în capul nostru crud cu atâta sete și putere încât sufletul își petrece restul veșniciei urlând de durere. Tot ei ne pun și aripi, doar că ele se pun pană cu pană, în timp. Aripile nu încetează să crească atât timp cât există oameni dispuși să caute pene și să le așeze convenabil. Nu ne putem construi singuri aripi, căci aripile pe care ți le pui de unul singur sunt doar o iluzie a zborului.

   Cândva, fix când trebuia, m-am născut și eu. N-am știut multă vreme ce-i cu mine, ori de ce m-am întors printre muritori pentru a mia oară, dar într-o zi, pe când mă căutam cu disperare, soarele a răsărit în urma mea și mi-a pus umbra la picioare. Am remarcat din prima clipă două coarne mari care-mi străpunseseră capul. Atunci am înțeles de ce simțeam atâta durere și de ce nu conteneam să strig. Eram speriată și furioasă, dar n-am avut vreme să-mi plâng de milă. Tot umbra mi-a arătat, în spatele meu, o mână de oameni ce se străduiau să-mi clădească aripi. Penele continuau să cadă, iar ei le așezau neîncetat. Atunci am înțeles că nu poți să zbori cu sufletul înlănțuit de povara grea a coarnelor. Aveam de ales: îmi smulg de una singură coarnele și las aripile să-mi crească sau rup aripile și-i străpung cu coarnele mele pe cei ce le clădiseră?

   Am adunat toată furia de care e un om capabil și, fără să ezit prea mult, mi-am pus mâinile pe coarne, le-am apucat strașnic și-am tras cu toată puterea. Am urlat cât să-nfricoșez iadul și să cutremur cerurile și-n câteva clipe de agonie mi-am smuls coarnele de una singură și-am căzut la pământ ostenită. Când am simțit cum e să nu te mai doară, am început să le strig oamenilor că merit să zbor, iar din acea zi au început să-mi crească aripi.

   Astăzi am aripi mai mari decât pot cuprinde cu rațiunea pentru că oamenii au crezut că merit să le port. Uneori le folosesc să zbor în spatele soarelui, acolo unde nu am umbră, iar alteori le folosesc pentru a mă ridica deasupra tuturor. Las adesea oamenii să se adăpostească sub ele. Eu am stat în ploaie de multe ori și nu mă mai tem, însă mulți nu pot trece de furtuni singuri și sub cerul liber. Ba chiar am rupt bucăți din aripile mele. Deși doare când cineva rupe o bucată din tine, poate el are mai mare nevoie de ea decât tine.

   Unii mă ceartă și-mi spun că într-o zi n-am să mai pot să zbor dacă nu încetez să-i las pe alții să-mi folosească aripile, dar ei nu-i văd pe cei ce clădesc fără încetare ca aripile mele să rămână mari. Și, chiar dacă într-o bună zi n-are să mai fie nimeni care să-mi clădească aripi, am să-mi fac cuib departe de lume, am să-mi dau foc aripilor și-am să sper că voi renaște. Dar până atunci n-am să-ncetez să îngrămădesc fragilul sub aripile mele mari.

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…