Ploua torențial deja de două zile. Nu îmi plăcea să ies din casă pe vremea asta, însă rămăsesem fără ceai negru și trebuia să merg până la magazinul din celălalt capăt al orașului pentru că acolo găseam mereu ceaiul meu preferat, săculeți pentru infuzat și fructe uscate de pus în ceai pentru a-i da aromă. Nu mă deranja neapărat că urma să mă ud, însă mereu simțeam că umbrela mă împiedică să văd tot ce era de văzut în jurul meu, mă împiedica să mă simt liberă și simțeam că mă limitează pretinzând să mă protejeze de ploaie când, de fapt, o simplă rafală de vânt ar fi putut-o face inutilă. Luam evident autobuzul până la cea mai apropiată stație de magazin, însă trebuie să merg pe jos câteva minute și aveam mereu norocul de a călca în cele mai mari bălți. Ce să mai, eu și ploaia nu eram deloc prietene, iar apa rece nu mă încânta deloc. Măcar de-ar fi fost august.
Am pus pe mine o pereche de blugi albăstrui și puțin cam uzați și un hanorac alb care avea pe spate logoul brandului. Dacă nu era vorba despre o întâlnire oficială sau un date nu prea mă interesa cu ce sunt îmbrăcată. Da, nu purtam haine rupte sau murdare, dar nici nu le dădeam prea multă atenție. În momente de genul mi se părea doar că am nevoie de niște bucăți de material textil care să mă acopere și cam atât. Oricum lumea pe lângă care treceam nu mă cunoștea și mi-ar fi putut judeca liniștiți orice alegere vestimentară chiar și cu voce tare.
Nu era încă suficient de cald pentru a renunța la hanoracul cu glugă, mai ales atunci când ploua, dar nici nu era nevoie de încă un strat de haine. M-am încălțat cu o pereche de adidași comozi și suficient de înalți pentru a putea face față ploii și mi-am pus pe după gât gentuța micuță albă, suficient de mare cât să pot pune în ea doar cardul, telefonul și cheile de la casă. Mi-am luat umbrela din dulapul de lângă ușă și, după un mic atac de anxietate, am plecat spre stația de autobuz pregătită de interacțiunile ciudate și incomode cu străinii.
Aveam de mers cam trei minute până la stație și ploaia se mai potolise puțin. Simțeam deja că îmi stropisem partea din spate a pantalonilor și, din când în când, o rafală ușoară de vânt îmi aducea picăturile reci de apă pe față. Nu mergeam alert. Nu am înțeles niciodată oamenii care se grăbesc atunci când plouă. Oricum trotuarul era aproape gol, ceea ce nu se poate spune și despre strada plină de mașini cu șoferi grăbiți și agitați.
Când am ajuns în stația de autobuz am mai așteptat preț de câteva secunde și a apărut fix cel de care aveam nevoie. Mi-am închis umbrela, am scuturat-o puțin și am strâns-o pentru a nu uda pe nimeni. Nu erau prea mulți oameni la acea oră, iar multe dintre scaune erau libere. Mi-am ales un loc la geam, am pus umbrela jos și m-am așezat comod pentru că drumul meu până în celălalt capăt al orașului avea să dureze cel puțin jumătate de oră, iar traficul avea toate șansele să dubleze acest timp de așteptare.
Două stații mai târziu, pe ușile din mijloc, cele de care pe mine mă despărțea doar un geam, a urcat un bătrân îmbrăcat așa cum uită bărbații că le-ar prinde bine să se îmbrace. Avea o umbrelă mare cu mâner de lemn pe care o folosea acum pe post de baston, o pălărie neagră cu bor mare și un palton negru lung până la genunchi. Pantalonii, atât cât se vedeau, erau drepți și impecabil călcați, iar pantofii erau curați și lustruiți de parcă omul nici nu mersese prin ploaie.
Scanează cu privirea tot autobuzul și într-o clipită mă fixează cu ochii lui blânzi și negri. Se îndreaptă spre locul în care stăteam, iar privirile noastre deja se intersectaseră. Își scoate pălăria și-i fac semn aprobator pentru a lua loc. Își deschie paltonul și se așază pe scaunul de lângă mine. Începem să vorbim și aflu că ne îndreptăm fix spre același magazin pentru a cumpăra exact același ceai. Mi-a povestit pe drum despre fiica sa care locuia de ani buni în altă țară alături de soțul ei și despre cât de mult îl afecta faptul că nu are nepoți, deși își înțelegea fiica. Am vorbit puțin despre cariera lui de peste 30 de ani ca diplomat și ambasador și simțeam că are multe povești care m-ar putea inspira.
Când autobuzul a ajuns la destinație nici nu mai știam cât timp trecuse și pentru că rar găseam un străin care să nu-mi provoace anxietate, îmi părea rău că discuția noastră aproape se încheiase. Ne-am dat jos, și-a deschis umbrela și mi-a oferit brațul lui pentru a merge la pas și a ne continua discuția. Am mers cele câteva zeci de metri, ne-am cumpărat ceaiul și fructele uscate și ne-am îndreptat către stația de autobuz.
Pe când mai avea doar o stație de mers, bătrânelul m-a întrebat dacă vreau să-l însoțesc la o ceainărie din apropierea casei lui și să mai stăm de vorbă acolo. Bineînțeles că am acceptat, am coborât la stația lui și ne-am îndreptat spre locul în care aveam să-mi petrec restul zilei. Am vorbit despre cărți, despre muzică, despre oameni de tot felul, despre locuri și despre probleme de moralitate.
Din acea zi, o dată pe lună ne vedem la ceainăria din apropierea casei lui și, în timp ce eu descopăr noi și noi povești și emoții de împărtășit cu cititorii mei, el își mai alină dorul de fiica sa și dezbate idei în care a crezut întreaga viață cu cineva care apreciază bărbații în costum.
Facebook
WhatsApp
TikTok
