FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Spune-i ceaiului să nu ne uite

   Cred că nimeni nu apare întâmplător în viețile noastre și că trebuie să ne bucurăm atâta vreme cât avem răgaz, dar nu pot să nu fie dureroase amintirile promisiunilor celor care puteau să jure că vor rămâne alături până la final. Mă mai uit astăzi înapoi la oameni și mă cuprinde dorul de zilele în care nu știam că peste ani n-o să mai conteze nici măcar dacă celălalt mai trăiește sau nu. Și apoi, după ce-mi șterg lacrimile, mă cuprinde o frică teribilă. Dacă și tu ai apărut doar ca să pleci? Dacă toată osteneala noastră de a ne lăsa sufletele să-și vorbească e degeaba? Dacă n-am să pot să-ți dovedesc că oamenii sunt buni și iubesc necondiționat și nu doar într-un singur sens? Dacă n-o să am timp să-ți demonstrez că sufletele pereche nu se limitează la o pereche de verighete și un jurământ, adesea spus cu gura strâmbă?

   Am mai întâlnit teama asta în trecut și-am avut dreptate așa că mă irită îngrozitor că n-am puterea de a spune deodată tot ce știu că ai nevoia să auzi. Nu vreau să n-am timp să-ți demonstrez că oamenii pot intra în viața ta și cu mâinile în buzunar și doar ca să admire amintirile. Uneori pot fi copleșitoare și pe mulți îi obosește, dar devin așa când mi se face teamă că n-am timp pentru toate. E greu să te fac să crezi că n-am venit să cer nimic, să fur nimic ori să stric ceva. Dar dacă n-am timp să-ți arăt de ce ne-am cunoscut și-o să plecăm cu gândul că n-a fost nimic important?

   Nu te sperie că peste un an sau poate peste 10 o să trecem unul pe lângă altul prin viața uitând c-a fost ceva vreodată? De fapt, dacă n-am timp să-mi fac loc în albumul tău de amintiri, nici n-ai de ce să te îngrijorezi. Ce păcat că nu știm când plecăm și care se pierde primul. Ce păcat că nu ne dăm seama din vreme de cât timp avem nevoie. Ce păcat că uneori ajungem să nu ne vindecăm sufletele niciodată.

   Poate îți vine să spui c-ar trebui să ne bucurăm de timpul pe care-l avem și să fim recunoscători chiar dacă ceaiul din ceașca noastră se termină pe nesimțite, dar nu e drept. Dacă niciunul dintre noi doi nu vrea să plece, de ce se bagă timpul? De ce vrea el mereu să-i iasă totul după bunul lui plac? De ce nu poate considera universul că-s mai înceată la minte și că pricep mai greu ce-ai tu să-mi spui?

   Aș vrea să ne așezăm într-o zi pe canapea, cu un ceai în față și să ne spune tot ce n-am spus niciodată nimănui, tot ce ne e frică să ne recunoaștem chiar și-n fața oglinzii, tot ce știm că celălalt va prețui. Să ne spunem povești absurde, fără sens, amintiri dragi sau dureroase, rețete de prăjituri și trucuri pentru haine mai parfumate. Să se răcească ceaiul căci n-am avea răgaz să-l bem. Să aruncăm orice ceas ca să nu mai conteze unde se duce timpul și să nu mai simțim dacă vrea să ne despartă. Să conteze doar felul în care ochii umezi se vor îmbina cu zâmbetele sincere.

   Și după ce vom fi terminat să ne spunem toate viețile pe care le-am trăit înainte să ne fi cunoscut și după ce sufletele noastre vor fi liniștite și se vor fi cunoscut așa cum își doreau, abia atunci să-i ceri ceaiului să nu uite. Să nu uite măcar el c-am fost, c-am știut, c-am simțit, căci noi vom uita poate. Să țină minte toate poveștile, toate îndoielile, toate temerile, tot ce-am fost atunci. Iar dacă noi vom uita, din ignoranță sau teamă, să ne amintească el de cine-am fost.

 

Claudia F. BADEA este redacto la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…