M-am oprit o secundǎ în prag și-am trecut cu privirea prin încăpere încercând parcǎ sǎ găsesc un loc care să mǎ convingă ca făcusem alegerea potrivită, dar totul era atât de simplu, de fără personalitate. Și-n timp ce încercam sǎ inspir parfumul din camerǎ sperând să-mi deblochez vreo amintire, mi-au picat ochii pe peretele din spatele patului – gol. Atât. Ce anost… mi-am spus eu, fără să-mi dau seama c-o făcusem cu voce tare.
– Ce-ai spus? m-a întrebat femeia cu care eram acum nevoită să-mi împart apartamentul.
Nici măcar nu i-am răspuns. Speram ca asta să-i dea de înțeles cǎ nu eram acolo pentru a-i fi confidentǎ. Intenționam sǎ nu ies prea des din camera mea, iar creierul meu care gândește prea mult doar când nu e cazul își făcuse deja o strategie pentru a evita contactul. Nu cred cǎ ea era mai încântatǎ de situația asta, dar probabil ar fi fost mai dispusă decât mine sǎ se adapteze.
Mi-am împins valiza vișinie spre mijlocul camerei cât sǎ mai pot face câțiva pași. Am închis ușa în spatele meu, am răsucit încuietoarea și abia apoi mi-am dat jos din spate ghiozdanul greu. Nu știam nici măcar unde să-l așez pentru cǎ simțeam cǎ în momentul in care voi începe să-mi scot lucrurile din el totul va deveni real și nu eram deloc pregătită pentru realitatea aia. Nu erau foarte multe lucruri prin camerǎ, dar nici n-aveam nevoie. Măcar am putut sǎ am o baie proprie și o fereastrǎ mare. Asta limita mult timpul petrecut i3n spațiul comun.
M-am bucurat mai mult decât ar fi fost poate firesc de faptul cǎ pereții nu erau albi. Nu pot sǎ spun ca mobilierul era neplăcut. E drept cǎ nu avea niciun fel de personalitate, dar avea potențial. Pânǎ la urmǎ era un cămin studențesc. Majoritatea celor care veneau aici n-aveau nici ei încă propria lor personalitate.
Prima datǎ am remarcat fereastra care se deschidea spre curtea interioarǎ a campusului. Dacǎ estimasem bine era cam cât douǎ treimi din întreg peretele. Mereu mi-a plăcut lumina naturală. Avea însǎ de-o parte si de alta doua draperii prinse de tavan si care atârnau pe podea; douǎ draperii ce-mi aminteau de marmura neagră din casa domnului Smith. Am încercat sǎ nu mǎ gândesc prea mult la asta totuși. Lângă fereastrǎ, dar cu fața spre peretele cu ușa, se afla un birou mare, alb, care avea lipitǎ de el o bibliotecǎ micǎ. Părea sǎ fie suficient de încăpător pentru ce aveam eu nevoie în zilele ce vor urma.
Mi-am sprijinit ghiozdanul de una dintre marginile raftului pentru cărți și m-am așezat pe scaunul simplu si fără spătar de lângă. Mi-aș fi dorit sa dorm puțin, dar dacǎ aveam să-l visez?! Mǎ îngrozea pânǎ si gândul de a-i mai vedea zâmbetul bolnav fie și-ntr-o proiecție absurdǎ a subconștientului meu. Nu mai aveam însǎ energie nici cât sǎ mǎ mai întreb cum am ajuns aici. M-am resemnat. Nu mai vreau sǎ înțeleg. Vreau doar un motiv suficient de bun pentru a nu-mi pierde mințile si cred cǎ somnul m-ar fi putut ajuta să-mi anesteziez pentru o vreme nevoia de motivație.
Mi-am mutat apoi privirea pe dulapul mare de lângă pat și m-am blocat. Era de culoarea lemnului de nuc lăcuit în prea multe straturi, de parcǎ cineva încerca sǎ acopere urmele timpului. Mǎ uitam fix la fel și începusem să-mi simt inima bătând in gât, apoi in urechi. Simțeam cum mi se încețoșează privirea, iar stomacul se pregătea sǎ trimită înapoi cafeaua băută pe peronul gării. Ce bine cǎ nu mǎ vedea nimeni căci mǎ holbam ca o nebună la ușile lui convinsă cǎ vor scoate un scârțâit ușor atunci când le voi deschide. Simțeam cǎ mi se îngreunează respirația, dar nu îmi puteam lua ochii de la acele uși pe care n-am observat nicio secundǎ detaliile de design. Așteptam sǎ se deschidă singure, căci mie cu singuranțǎ îmi va lua multă vreme sǎ am curaj sǎ o fac.
Am ieșit din acea transǎ abia atunci când întreg corpul mi-a zvâcnit amintindu-mi senzația mâinilor lui reci pe umerii mei. Cum supraviețuiesc? m-am întrebat cu voce tare îndreptându-mi privirea spre fereastrǎ…