FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Să nu-ți dorești să fii artist!

În lumea celor care visăm chiar și când mergem la alimentara din colț după pâine, totul e mai intens. Când râdem, râde întregul univers. Când plângem, Dumnezeu cutremură cerurile și varsă ploi peste muritorii de rând. Când suferim se sting stele și când ne îndrăgostim, cerurile explodează și se nasc noi galaxii. Când ne oprim din respirat, pământul sta-n loc, iar când nemurirea ne sufocă, soarele se stinge încet. Dacă lovim cu pumnul în masă, se pleacă și cele mai falnice creste, iar dacă dăruim lumii ceva din noi, se pleacă toate cerurile în semn de recunoștință. Așa trăim noi, artiștii – veșnic centrul universului din capul nostru și umbre pe pereții peșterilor voastre. În lumea voastră depindem de mila soarelui. În lumea noastră soarele dispare când noi nu mai binevoim să-l admirăm. 

   Viața asta nu-i pentru oricine, căci trebuie să înduri și mult freamăt. Când ai puterea de a construi lumi și-ale duce spre pierzanie, riști să te construiești și pe tine și să te zdrobești odată cu ele. Când poți fi oricine vrei, tu cine să mai fii? Când poți trăi deodată viața unui milion de oameni, pe a ta cine-o mai trăiește? Când te cufunzi prea mult în lumea din mintea ta, cine-i mai poartă de grijă leșului ce se plimbă prin lumea celor muritori? Drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată din ani, pe care o trăiesc eu e cel mai dulce și chinuitor blestem. 

   Te îmbeți ușor când pui în pahar dorința de a fugi de realitatea care nu-ți dă pace și aspirația permanentă a omului de a zbura. Problema-i că tu, muritorule de rând, nu ști să bei cu măsură și-are să te doară când te vei trezi din beție. Nu spun că n-ar trebui să bei, căci fără vinul visării ne-am pierde mințile în realitatea asta stricată. Spun doar că trebuie să bei cu măsură; cu măsura propriilor puteri. Sună seducător să poți trăi doar după regulile tale, iar universul să depindă de starea ta. Să poți trăi la capătul lumii sau în mijlocul ei. Să poți fi cu persoana iubită căreia n-ai de fapt curajul de a-i spune că vrei să-i fii gravitație. Să le poți spune oamenilor ce simți, să-ți spui ție ce te doare și să nu te poată atinge nimeni. Te ascunzi în lumea din mintea ta și totul e-n liniște și pace o vreme. Apoi blestemul se ivește. Nouă, celor ce ne plac poveștile, ne place să le trăim, așa că mintea noastră le creează neîncetat. Ne îndrăgostim de-o paiață, o manevrăm după bunul plac și apoi suflăm spre ea până se spulberă. Îmi ajunge o clipă să construiesc o paiață de care să mă îndrăgostesc cu o putere mai mare decât cea care a creat universul nostru. Îmi ajunge o clipă să aprind un foc care să mă ardă cât pentru o eternitate. Îmi ajunge o clipă să râd, să plâng, să ofer, să primesc, să mă dăruiesc și să descopăr paradisul. În final, îmi mai trebuie o clipă să plec și una să uit. Apoi o iau de la capăt. Pentru a trăi iubirea de-o viață a muritorilor am nevoie de doar câteva clipe. 

   Nu e plăcut să fii artist, dar n-aș da sufletul meu nemuritor pe unul care vine și dispare în necunoscut. Iubesc zbuciumul și prefer oricând să mă îndrăgostesc de o nălucă decât de cineva pe care nu-l pot face să ardă-n focul care-mi izbucnește din spirit.

    Dacă simți azi c-am scris despre tine e doar pentru c-am trăit deja și viața ta, iar dacă nu te-ai îndrăgostit niciodată de cuvintele mele, n-ai să afli niciodată ce-i iubirea. Eu doar atâta am – cuvinte și foc. Te pot aprinde cu ele și să arzi până devii nemuritor ori te pot face scrum.

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…