Era trecut de ora 03:00, iar eu, ca de obicei, preferam să scriu, să ascult muzică ori chiar să citesc mai degrabă decât să dorm. În timp ce ascultam una dintre piesele care mă dureau mai mult decât orice, am tresărit atunci când telefon a început să sune. Cine putea fi la ora asta? Când am văzut cine e mi-am dat seama că că trebuia să fie ceva serios. El niciodată nu sună… Am răspuns și mi-a spus scurt: Spune-mi codul de la interfon. I l-am spus, apoi a închis scurt. M-am dus să descui ușa cu un milion de griji și întrebări, apoi, în câteva secunde l-am văzut în prag. Am făcut doi pași în spate ca să poată intra și am continuat să nu spunem nimic. A trântit ușa cu un gest ușor agitat, a încuiat-o, s-a descălțat în grabă și de parcă n-ar fi văzut șocul de pe fața mea, s-a repezit și m-a strâns puternic în brațe. Am rămas așa preț de câteva minute, timp în care continua să mă strângă în brațe tot mai puternic și copleșitor. Îi simțeam inima bătând puternic și încercam să înțeleg, fără cuvinte, ce durere să-l fi copleșit atât de tare încât să fie în situația asta în care, într-o zi obișnuită, nu ar fi ajuns.
Mi-a dat drumul după câteva minute, însă a continuat să mă țină de mâini și să mă fixeze cu privirea de parcă voia să fie sigur că nu plec nicăieri. Mă duc să-ți fac o cafea, i-am spus zâmbind. Apoi, când să mă întorc să plec spre bucătărie, încercând să-mi desprind ușor mâna de a lui, am văzut preț de o clipă că de pe degetul lui lipsea verigheta. Am plecat apoi spre bucătărie într-o liniște deplină. Când m-am întors cu cafeaua l-am văzut stând nemișcat pe canapea. Stătea cu spatele sprijinit de o pernă și se uita în gol, cu chipul aproape de nerecunoscut. Atunci am înțeles…
Am pus cu grijă cafeaua pe masa de lângă canapea și m-am așezat pe picioarele lui. Mi-am pus mâinile pe obrajii lui încercând să-i ridic capul. Voiam să-i văd ochii. Ei îmi spuneau tot când el nu mai știa ce cuvinte să inventeze. După ce-am privit pentru o clipă ochii verzi, umeziți de disperare, m-am apropiat și l-am îmbrățișat eu prima. Una dintre mâinile mele era pe după gâtul lui, iar cealaltă pe spatele capului, în păr. Am stat așa ore bune, fără să vorbim, cu mâinile mele jucându-se în părul sau pe spatele lui, iar atunci când durerea îl copleșea, mă strângea tot mai tare în brațe. M-a rănit de câteva ori, dar n-am scos niciun sunet. Nu avea nevoie atunci să-și mai facă griji și pentru mine. Din când în când, își punea una dintre mâini pe spatele meu, pe sub tricoul roz și mă săruta ușor pe gât, dar se oprea atunci când respirația mea devenea mai profundă, iar spatele mi se arcuia mai mult decât de obicei.
S-a oprit la un moment dat din a mă mai strânge în brațe. Ne-am privit în ochi pentru câteva clipe apoi, cu un gest pe care n-am apucat să-l bag de seamă, m-a sărutat, lucru ce mi-a tăiat răsuflarea pentru o vreme. După ce s-a mai uitat la mine preț de câteva momente, lacrimile au început să-i curgă pe obraji și m-a întrebat, uimit de faptul că n-am cerut nicio explicație, cum de am făcut asta.
Știi, așa se comportă oamenii cărora le pasă de tine. Nu-ți cer niciodată socoteală, nu te judecă atunci când tu te judeci peste măsură și n-au nevoie de cuvinte ca să-ți aline durerea. Ți-am promis cândva c-am să fiu locul în care să poți să fii așa cum simți și-am fost pace știind c-ai să-mi devii infinit. N-am nevoie să-mi spui că te doare ca să simt cum mă copleșește și pe mine și n-am nevoie să-mi spui cine te-a rănit ca să-i urăsc oricum pe toți cei care-ar fi putut-o face.
Atunci mi-a pus mâna pe mijloc, m-a tras mai aproape de el și-a început să mă sărute fără să se mai oprească atunci când uitam să respir…
Claudia F. BADEA este redactor/creator de conținut la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
