FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Să-l ierți pe omul prost, nu pe cel viclean

Dacă am învățat ceva în toți acești ani de încasat răutăți mai mult sau mai puțin gratuite e că există o diferență reală între oamenii pe care ar trebui să-i iertăm și cei pe care nu. În primul rând, mă interesează puțin spre deloc afirmații de genul Întoarce și celălalt obraz! Ar trebui să știi, cititorule, că nu datorezi explicații decât lui Dumnezeu care oricum nu-ți cere socoteală, așa că nimeni n-ar trebui să-ți spună ce sufletul tău ar trebui să tolereze. Nu trebuie să iertăm doar pentru că o normă socială o cere. Sufletele noastră trăiesc după emoții, nu după norme sociale, iar dacă sufletul tău consideră că ceva nu e de iertat, nu ierta!

Revenind la subiect – am fost mereu un om tolerant. Uneori poate prea tolerant și-am iertat tot ce-am putut, dar ce n-au băgat mulți de seamă și vor afla astăzi este că am iertat prostia, neștiința, neputința, dar niciodată n-am iertat răutatea, viclenia, fățărnicia. Nu poți să-i ceri unui suflet ca al meu să mângâie pe cap Omul-Spân. Pentru că am principiul acesta, am fost considerată orgolioasă și rea căci uneori era evident că iert unele lucruri și pe altele nu, iar oamenii nu înțelegeau de ce, dar ce credeți voi despre mine e problema voastră, nu a mea. Nu pot eu să decid ce se vede prin ochii voștri.

Dar de ce iert unele lucruri și pe altele nu? Ei bine, pentru că neștiința și neputința nu-l fac pe om rău. Majoritatea oamenilor care mi-au făcut rău, n-au făcut-o pentru că asta-și doreau, ci pentru că, la vremea lor, atât au putut face. Unii erau copii și nu e vina lor că părinții au avut altă preocupare, în loc să-i crească. Alții n-au capacitatea de a înțelege, de a empatiza, de a simți atunci când calcă pe suflete. În nerozia lor, fac lucruri și spun cuvinte care smulg suflete din rădăcini, dar vezi în ochii lor albul orbitor. Înțeleg, nu din aroganță, ci din empatie, că unii atât pot, așa că n-am eu cum să cer mai mult de la ei. Nu vă imaginați că-n viața de adult o duc mai bine vis-a-vis de răutatea oamenilor, dar tot ce pot să simt pentru ei e milă sau să nu simt nimic. E absurd să te superi pe un câine care te mușcă împins de instinctul de a mânca.

Pe de altă parte, fățărnicia, răutatea făcută cu bună știință, asta n-o pot ierta. Una e să nu poți judeca dincolo de cutiuța ta, alta e să judeci atât cât să faci rău deliberat. Deși am o limită de toleranță stupid de mare, nu pot să iert ceva făcut conștient, cu ură, doar de dragul plăcerii de a face rău, doar din răzbunare ori doar din dorința de a demonstra superioritate sau putere. Eu nu iert pentru a face pe interesanta, ci pentru a-mi elibera sufletul de durere, dar răutatea îmi provoacă, pe lângă durere, și-un soi de combustibil care-mi ține conștientul viu. Cred sincer că dacă nu m-aș lovi constant de răutatea pură a unora, aș cădea complet în inocență.

N-am să iert niciodată omul conștient de răul pe care-l face, dornic să-l facă și-n ochii căruia arde un foc amar cu fiecare piatră pe care o aruncă. Știu, au și ei demonii lor care le mănâncă sufletul, dar nu e nimeni responsabil pentru lucrurile care le-au ieșit lor de sub control. Cel puțin nu eu! Dacă e ceva ce real nu tolerez, aceea este autosuficiența izvorâtă din infatuare.

Când îmi faci rău îmbătându-te cu ideea că mă umilești și-mi demonstrezi superioritatea ta, să nu te aștepți să-ți sărut mâna, ori să-mi plec capul doar pentru că normele sociale o cer. Indiferent cine ești și câte știi, am să stau dreaptă, cu privirea senină și sufletul curat. Deși ți se va părea că sunt rea și orgolioasă, așa arată, de fapt, DEMNITATEA! N-am scos-o din talpa Iadului ca să ți-o pun ție la picioare!