„Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ.”(Petre Țuțea)
Asta spunea omul care și-a plătit dragostea de țară și de Dumnezeu cu 13 ani de temniță. Țuțea avea o gingășie pe care azi n-o mai au nici nou-născuții și un har care tot mai rar se ivește în purtătorii de straie negre. E posibil să trăiesc o nostalgie a unor vremuri pe care nu le-am trăit? E posibil să-mi fie dor de puterea trupului firav al lui Țuțea, de îndârjirea lui Eliade de a scris doar în limba mamei sale, ori de salcâmul lui Moromete? Mi-e dor de zilele în care Dumnezeu însemna ceva și nu îndrăzneam să-l amestecăm în nimicurile și nemerniciile noastre. Îmi e doar de discursurile lui Kogălniceanu și de-ale lui Iorga. Îmi e dor de zilele-n care eram proști, da’ mulți.
Pe cei ce nu-mi înțelegeți dorul am să vă rog să nu vă mai irosiți timpul, căci bocetul meu va fi doar zgomot de fundal. Mi-e milă de sufletul vostru pierdut și fără de mamă și Dumnezeu. Mi-e milă de ochii voștri care n-au să mai vadă grâul uscat pe câmp, macii scuturați, așternuturile bătute de vânt și florile de mucegai, căci ura și lipsa de smerenie vă vor orbi într-o zi de tot.
Azi vă chem să jelim împreună moarte unui popor ce-și îngroapă patria sub mormane de frici, rușini și capete plecate. Să-i blestemăm, cei care-om mai ști graiul, pe toți aceia dintre ai noștri care și-au aruncat cu noroi în propria casă, care și-au umilit propria mamă și care le-au batjocorit liniștea cea de veci acelora ce-au închis ochii gândind că o fac pentru frații lor, pentru mama tuturor, pentru nenorocita asta de bucată de pământ pe care acum o vinde care cum apucă. Să-i blestemăm, fraților, pe nechibzuiții care ne-au condamnat să trăim pe un pământ al nimănui, căci aceasta nu mai este o patrie care să-l stăpânească.
Să-i jelim într-un glas pe aceia ce-au dus lupte cu crucea la piept și cu drapelul în mână, apărându-și pământul și copiii. Să-i jelim noi ăștia care încă mai știm bocete căci după noi n-are să mai rămână nimeni care să le aprindă o lumânare și să se roage pentru sufletele lor. Au făcut revolte, răscoale, revoluții și n-au iertat o secundă pe cei ce se pretindeau stăpâni în ograda lor. Au fost proști că s-au jertfit pentru urmași ce astăzi nu-i cunosc pe nume, că au apărat pământul cultivat azi cu lene în loc de grâu și c-au scris rugăciuni în limba dorului.
Să ne ierți, Doamne! Să ne ierți că nu mai știm cine ne e mamă, că ne rușinăm când suntem strigați pe nume și că strivim tot ce ne-ai oferit. Să ne ierți că-i umilim pe cei ce se roagă, pe cei ce poartă drapele și pe cei ce nu-și pângăresc graiul cu vorbe stricate care nu ne-au fost date nouă. Să ne ierți că n-am mai pus grâu pe ogoare nici anul ăsta. Au pus alții. Să ne ierți, dacă e cu putință, că ne-am întors de la tine și-ți vorbim astăzi cu guri care nu ne aparțin. Să ne ierți că ne-am îngropat istoria și neamul, fiecare dintre noi cu propria lui lopată.
Ne-am condamnat, Doamne, singuri la lipsuri și sclavie atunci când am uitat limba mamei noastre, atunci când ne-am tăiat cu toții salcâmii și atunci când ne-am pus cărțile pe foc. Nu suntem în stare să pricepem că gloria unei nații vine tocmai din îndârjirea cu care se prinde de drapelul său și de focul cu care-și sărută pământul. Ne vor da curând uitării toți, căci noi ne-am dat primii uitării. Ne vor pune cruci de lemn pe morminte care vor putrezi odată cu noi, căci nici noi nu ne-am pus sfinții pe cruci de marmură. Suntem la fel de proști, Doamne, dar nu mai suntem mulți. Nu mai suntem în stare să ne apărăm mamele, nu mai știm să-i învățăm pe copiii noștri graiul în care bunicii ne spuneau povești și nici măcar pentru tine, Doamne, nu mai suntem în stare să îndurăm nici agonia și nici rușinea de a-ți închina o rugăciune. Și cel mai rău e, Doamne, că am apucat-o pe drumuri sterpe și nu mai are cine să ne întoarcă…
Claudia F. BADEA este redacto la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
