FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Să fii om mare de mic e scump

Unii au binecuvântarea de a fi făcuți oameni mari atât de subtil încât abia bagă de seamă, însă alții sunt smulși din brațele calde ale copilăriei și azvârliți în lume cu un șut în fund pentru avânt. Unii nu cresc niciodată, alții n-apucă să fie copii. Să fii om mic are un rol esențial în viețile noastre, iar cei privați de această etapă o apucă adesea pe drumurile din deșert.

Când ești mic ai timp să atingi, să spargi, să construiești, să demontezi, să afli, să întrebi, ai timp să miroși ori să guști, ai timp să plângi de durere, ai timp să lași rănile să facă coajă, ai timp să primești pupici vindecători, să faci castele de nisip și să alegi cele mai frumoase frunze care să devină bani. Copiii cred în povești, în Moș Crăciun, în îngerașii care se reflectă din sobă pe tavan, în Doamne-Doamne care ia peste noapte la el în cer desenele și scrisorile tale frumoase, dar și-n leul de la capătul întunecat al holului care te înșfacă dacă nu te cuibărești sub plapumă în nopțile de decembrie. Dacă viața-i bună cu tine, drumul spre a fi om mare e lent, e gradual, e cât să-ți mai rămână niște praf de stele pe haine.

Dar cu unii viața are alte planuri. Unora le suflă vântul rece tot praful de stele și descoperă mult prea devreme că îngerașii de pe tavan sunt doar jocurile de culori ale focului aprins cu scrisorile pe care credeai că le ține Doamne-Doamne într-un sertar special. Unii descoperă mult prea devreme că oamenii n-au nevoie de motive pentru a fi răi, că mulți își găsesc plăcerea în a produce durere, că nici cel mai inocent nu e fără de vină. Sunt copii care cresc știind că iubirea e ceva ce trebuie să doară, că mângâierile lasă urme pe obraji și că zâna ursitoare nu intră în casa oricui. Sunt copii care descoperă că Moș Crăciun nu are timp pentru toți într-o singură noapte. Unii sunt nevoiți să ia decizii pe care nici un adult nu le-ar putea lua, să ascundă dureri adânc în sufletele lor mici și să plângă doar pe furiș.

Și uite așa, cu mult înainte de vreme, te vezi nevoit să fii om mare deși mâinile tale amândouă abia pot cuprinde borcanul cu lapte bătut. Crești, le vezi pe toate mai clar, te mobilizezi, te adaptezi fără ca măcar să știi ce e aia adaptare și îngropi în suflet demoni peste demoni. Nu fugi că n-ai unde; stai și privești cum viața te ia cu ea fără ca măcar să-ți fi cerut părerea. Ești peste noapte om mare, un om mare cu piunitori la adidași. Mai sunt frânturi de copilărie. Te mai joci de-a v-ați ascunselea, mai furi cireșe din vecini, te mai agăți de vreun cadou surpriză primit de Crăciun, dar odată prins de maturizare, nu mai scapi oricât ai încerca.

Crești și mâinile tale ajung să poată cuprinde orice. Ajungi printre adulți, tu cu părul încă prins cu fundă, și te regăsești la masele cu cafea și vin, nu la cele cu suc de portocale, iar mesenii te admiră, aproape că te respectă și nu ezită să-ți spună cât de impresionantă e maturitatea ta. Da, e! Când ajungi om mare de mic descoperi în oglindă un suflet bătrân care se apropie de Dumnezeire și te bucură. N-ai da timpul înapoi și nu ți-ai dori să fie altfel pentru că da, durerea a fost infinită, dar azi nu mai doare nimic.

Să nu uitați, voi ce aplaudați copii ce poartă suflete de oameni mari, că maturizarea s-a plătit scump, că înțelepciunea e doar a celor ce-și îmbrățișează suferințele și că jucăriile din ouăle Kinder sunt o clipă de evadare.