FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – S-a instalat haosul

E frig, iar felul în care ni se zgribulesc sufletele asmute vântul spre a fi mai aprig și mai tăios. E furios pe noi și nu ne mai poate rǎbda felul în care umblăm cu sufletele goale prefăcându-ne cǎ moralitatea și dumnezeirea ne nădușesc. S-a săturat sǎ vânture pagini de istorie pătate cu sânge, sǎ fluture steaguri ce marchează locurile în care umanitatea s-a stins și sǎ cânte printre frunze de puieți în lipsa stejarilor bătrâni. 

Sǎ bată vântul! Sǎ bată și sǎ spulbere totul în calea lui! Sǎ bată și sǎ pună la pământ toate  statuile de zei, toate păsările de fier ce scuipǎ foc și pe toți cei cățărați pe munți de leșuri. Sǎ ne amestece, cǎ prea ne-a separat ridicolul ori sä ne-nprǎștie mai rău cǎ prea ne îngrămădim în jurul unor focuri în care se aruncǎ doar plastic și păcură. Sǎ vinǎ crivățul și sǎ facă dreptate. Sǎ rupă norii deasupra noastră; poate  dac-or pica peste noi, om mai avea o ultimǎ clipǎ în care s-apucǎm sǎ vedem soarele. 

Sǎ nu-ndrǎznești sǎ dai vina pe vânt pentru haosul din oameni. Pe el l-am creat noi, cu mâinile și mințile goale. Nu e de vinǎ vântul cǎ nu mai e nimic la locul lui, când noi am luat și-am pus totul pe unde ne-a convenit nouǎ, nu unde era locul firii. Noi ne-am dezbrăcat de sens, de sine, de iubire și de smerenie. Ele erau focul care ardea în noi încălzind mintea și lăsând afarǎ fumul înțelepciunii. Noi ne-am smuls singuri tot ce ne ținea de cald în suflet și apoi tot noi le-am smuls și din sufletele celor care încă și-ar mai fi dorit sǎ nădușească. Or mai fi scăpat câțiva din ghiarele noastre, dar abia dacǎ se mai văd. Dacǎ se naște vreunul nou, cu blândețe-i scoatem ochii din fragedă pruncie și-i punem în loc bucăți de plastic colorate. 

Degeaba dǎm azi vina pe vânt, certându-l cǎ el suflǎ rece și de aia ne tremura sufletele. Era frig și era haos înainte ca el să-și întoarcă privirea spre noi. Sufletele ne tremurǎ de spaimǎ – în adâncul conștiinței ne îngrozește gândul c-am primit o bucatǎ de Dumnezeu ca sǎ ne naștem și sǎ trăim prin ochii lui, iar la întoarcere nu mai avem ce să-i înapoiem. Ne înfioară în adâncul nostru gândul cǎ L-am rupt în bucăți și nu-l va mai putea face nimeni la loc. Lipsa Lui ne sperie nu pentru cǎ am înțelege vreun soi de profunzime a creației, ci pentru cǎ era ultima coardǎ de care se mai împiedicau haosul și gerul. Ne supărăm pe mării filosofi când ne arată cu degetul faptele pe care le-am săvârșit pentru cǎ suntem prea lași sǎ ne supărăm pe noi. 

Cât despre frig, frig o sǎ ne fie pânǎ la sfârșit. O sǎ ne înghețe suflete din ce în ce mai tare, iar gerul va omorî lent și chinuitor tot ce e viu. O sǎ înnebunim atât de tare încât la final vom ajunge, din disperarea de a mai simți măcar puținǎ căldură, sǎ ne dăm foc noua și câmpurilor cu flori. Și fiindcă suntem atât de goi, vântul va avea plăcerea de a împrăștia flăcările cu rapiditatea cu care ne cuprinde spaima morții. Sǎ ardă tot! Sǎ se aștearnă peste pământ un strat de cenușă și sǎ miroasă a moarte în lipsa florilor. Şi-abia după ce, sub caldura cenușii, pământul va avea sa uite cine-am fost, dacǎ mai are din ce, sǎ sufle iar viațǎ peste țărânǎ. Ori dacǎ n-are sǎ ne uite, sǎ zacă si pământul ca toate celalte pietre mari din univers.