Era pentru prima dată când ne vedeam după multă vreme. Așteptasem de mult clipa aceea și-mi făcusem un milion de filme în cap. Oare de dată asta o să mă sărute? Oare are curaj să spună ce simte? Poate să mă strângă în brațe pentru toate dățile în care am avut nevoie să o facă? Ce-i mai spun de data asta? Ce minciună mai inventează acum? Mă gândeam la un milion de lucruri și în timp ce mă așteptam să beau o sticlă de vin de una singură la o masă, îmi doream cu toată ființa mea măcar să-i văd ochii pentru o clipă. Deși nu-mi plăcea să recunosc, mă îndrăgostisem, dar nu voiam să fac vreun pas pentru că nu știam dacă eram îndrăgostită de el sau de personajul din cărțile mele pe care-l scrisesem să-i semene.
De cele mai multe ori aruncam pe mine niște haine și plecam. Atunci am pierdut cam două ore încercând să îmi dau seama ce vreau să port. Voiam să-i arăt că pot fi feminină, voiam să nu-și poată lua ochii de la mine, voiam să viseze, dar nu voiam să-și dea seama cât de mult muncisem ca să arăt așa. Mi-am luat atunci o rochie neagră, nu prea lungă, dar care-mi lăsa sânii și umerii la vedere. Mi-am pus în picioare o pereche de bocanci negri, mi-am strâns părul într-o coadă pentru a-mi lăsa gâtul și umerii la vedere și pentru a nu fi tentată să mă joc cu părul în timp ce pretind că nu-mi doresc să plecăm acasă pe același drum. Mi-am pus rujul roșu pe buze, mi-am luat geanta și am plecat.
Tot drumul până la cafenea l-am iubit pentru că era și l-am urât pentru că n-a știut să fie. Aș fi vrut atât de mult să-l pocnesc în speranța că va deschide ochii, dar știam că atunci când am să-l văd, am să devin femeia fragilă, delicată și caldă care uram să fiu. Am intrat în cafenea și-am văzut că încă nu ajunsese. Mai bine să nu vină deloc decât să vină și să plece la fel de rece. Mi-am comandat un pahar de vin roșu și-am așteptat. Simțeam cum arde fiecare bucățică din corpul meu. Simțeam cum mă spulber și mă adun, simțeam că vreau să dispar și că nu pot să mai plec de acolo.
Când prima lacrimă mi-a alunecat ușor în paharul de vin pe jumătate gol, i-am simțit parfumul. M-am ridicat și m-a îmbrățișat ca și cum ar fi vrut s-o facă. L-am privit atunci în ochi o clipă și-am înțeles că n-am unde să mai fug. Am văzut clar tot universul pe care l-am scris o viață întreagă. Am început să tremur și-mi doream să plec, să strig și să am puterea de a nu-l mai vedea niciodată pentru că știam că n-o să-mi dea niciodată voie să pătrund în universul după care tânjeam. Voiam să-i spun tot ce simt, să-l sărut și să plec. Voiam să rămân în clipa aceea pentru eternitate și cel mai mult voiam să-l urăsc.
Și-a comandat și el un pahar de vin și-am început să vorbim despre lucruri banale. De fiecare dată când îl făceam să zâmbească mă durea și mai tare pentru că părea că fericirea-l incomodează. Probabil zâmbeam ca o proastă și speram să spună măcar un cuvânt din ce-aș fi vrut eu să aud. Își apropia adesea mâinile de ale mele, dar nu avea curajul de a mi le atinge. Nu știam dacă se teme, dacă e laș sau dacă pur și simplu e nătâng. Mă scotea din sărite faptul că era incapabil să spună ce trebuie, să facă ce trebuie, să simtă ce trebuie. N-am auzit mai nimic din discuția noastră. Zâmbeam ca să-mi vadă gropițele din obraji, dar vocea din capul meu urla.
Am stat ore în șir față în față și cred c-am vorbit din toate câte puțin. Am vorbit cât pentru eternitatea care va mai trece până ce-am să-l văd din nou. Simțeam cum se apropie ora de plecare, trecusem de mult de prima sticlă de vin și mă străduiam din toate puterile să nu-mi las lacrimile să cadă. Ziua în care am să plâng pentru iubirea lui, va fi ziua în care o va pierde pe veci și încă nu sunt pregătită să-i dau drumul. Nu-i pasă, nu vede, nu înțelege, nu poate, nu știe, dar eu tot mă agăț de cele mai stupide gesturi doar ca să-mi țin focul aprins, căci dacă se va stinge, nu-l va mai aprinde nici chiar soarele.
După ce m-am prefăcut pentru câteva ore că nu-mi doream să fiu a lui, ne-am ridicat și-am plecat spre ieșire. La ușa cafenelei fiecare urma să plece pe propriul drum. Urma să ne întoarcem spatele și să uităm unul de altul o vreme sau poate de tot. Deși îmi doream să-l strâng în brațe cât să-mi simtă durerea, m-am abținut. L-am sărutat ușor pe obraz, am zâmbit banal, și-am vrut să plec. Atunci m-a prins de mână și mi-a spus scurt: Roșul aprins ți se potrivește!
N-am spus nimic. M-am întors și-am plecat spre casă. N-am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile, iar atunci când am ajuns acasă am strâns toate rujurile roșii pe care le aveam și le-am aruncat.
Facebook
WhatsApp
TikTok
