Sunt actriță de peste 20 de ani. Lucrez în teatrul ăsta de ani buni, deși nu mă plătesc suficient pentru câte nopți am pierdut eu prin sălile de repetiție. Ne-au dat cabine separate la fiecare ca să părem actori de Hollywood, dar la repetiții venim cu apa de acasă. Nici nu vreau să încep discuția despre de ce am ales meseria asta și despre miile de dăți în care mama tot repeta c-ar vrea să am o meserie.
E sâmbătă. Ceasul e puțin trecut de ora 6, dar oamenii au început deja să se strângă în fața teatrului. E premieră. Am repetat la piesa asta 4 luni, iar regizorului tot i se pare că suntem mediocrii, dar nu mai putea anula premiera. Au venit nu știu ce colaboratori de-ai lui din Franța și speră să nu se facă de râs. Regizorul e un om tare țâfnos. Nu cred că l-am auzit vreodată să spună că o piesă a mers bine cap-coadă. Trebuia să se lege de cineva, trebuia să fii fost ceva pus ba prea la stânga, ba prea la dreapta. Era urâcios și nimeni nu-l prea agrea, dar nu avem de ales. Cică fusese nepotul unui securist al fostului regim și-a avut de ales între teatrul ăsta sau evadarea în exil.
Piesa asta pe care urmează să o jucăm e scrisă de un scenarist tânăr. Are vreo 20 de ani și crede deja că se poate măsura cu Prometeu. O oră și jumătate de trăncănit inutil pe scenă spre deliciul publicului.
Mi-am pus costumul și am plecat spre scenă. Cortina e lăsat. Pe partea asta e întuneric beznă. Fiecare își știe locul de la repetiții. Pe partea cealaltă e forfotă și nerăbdare. Mă duc încet spre locul meu, mă așez și aștept. Se lasă liniștea, se stinge lumina în sală și se ridică cortina. Când reflectoarele pătrund pe sub cortina care se ridica ușor, observ că sunt singură pe scenă. Unde e toată lumea? Ce se întâmplă? Ce fac acum? Am avut circa 30 de secunde să mă mobilizez. Cortina s-a ridicat. Eram față în față cu publicul. Bine că nu le vedeam fețele acre. Și, cel mai important, bine că nu-i vedeam acum fața regizorului.
M-am ridicat de la locul meu, m-am dus în mijlocul scenei și m-am așezat în fund. Colegii de la lumini au pus un reflector mare pe mine și-au stins lumina în restul scenei. Am început să râd isteric și-am râs așa vreo 2 minute. M-am oprit brusc și-am exclamat: Asta-i, domnule, viața de actor! Să fii jucat atâtea roluri în viața ta, încât, odată ajuns pe o scenă, să nu mai fi în stare să te joci pe tine.
Am început să le povestesc cum m-am apucat de teatru, cum furam mere din vecini când eram mică și mă întrerupeam din povestit doar cât să spun câte o bucată de rol celebru. Mai povesteam, mai spuneam un monolog. Am râs, am plâns, am jelit și m-am înfuriat. După vreo oră nici eu nu mai știam care-i povestea mea și care-i monologul personajului. Am spus tot ce știam eu, deși nu avea sens. La final le-am spus: Vedeți, muritorilor, asta înseamnă să fii actor. Dacă ești de unul singur pe scenă parcă n-are niciun sens ce spui, dar dacă găsești pe unul suficient de nebun cât să-ți dea replica, poți face rolul vieții tale.
Atunci s-a stins și reflectorul care era pe mine și s-a aprins lumina peste sală. Am apucat doar să văd fața șocată a regizorului și, într-o secundă, sala era în picioare. Au aplaudat mai bine de 5 minute. Am ieșit din scenă și mi-am jurat că din ziua aia mă voi juca doar pe mine.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
