FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Rochia albă din bumbac

Mi-am luat rochia albă de bumbac, cea lungă până de glezne, cu flori galbene de crin care o împodobesc de la talie în jos, rochia care se așază pe nesimțite cu bretele subțiri pe umerii mei goi, lăsând pieptul dezgolit. În zilele cu soare, când vântul trece subtil prin materialul subțire, rochia albă cu crini devine cel mai bun loc în care vrei să respiri în voie. Nici nu-mi mai amintesc de unde am cumpărat-o. Știu doar că m-am îndrăgostit de ea la prima vedere. A fost rochia în care voiam să-i spun că-l iubesc, a fost rochia în care i-am dus editorului varianta finală a romanului, a fost rochia în care am plâns până am simțit că nu mai am de ce să plâng.

Am ieșit pe stradă încercând să mă bucur de soare fără să mă gândesc, doar pentru cinci minute, că-mi va arde pielea și o va îmbătrâni. Sunt curios de mulți oameni care merg pe stradă la o asemenea oră. Merg haotic către lucruri despre care cred ei, cu tot dinadinsul, că sunt importante. Văd cupluri care merg ținându-se de mână fără să se cunoască, văd oameni care se privesc timid și cu dragoste, dar care merg pe trotuare diferite, văd ochi care se uită curioși și judecă și văd ochi care sunt prea ocupați să viseze ca să se mai poată concentra la propria direcție.

   Trecând prin fața unei vitrine, mi-am întors capul și mi-am văzut reflexia. Ce om gol plimbându-se printre cadavre, mi-am spus. Căci așa se simt oamenii care sunt prea ocupați ca să mai iubească, să-și mai dorească, să mai vrea sau să mai fie. Vântul îmi ciufulise părul, iar oamenii, cu tot cu poveștile lor complicate, îmi furaseră zâmbetul. N-am apucat să văd dacă ochii mei încă sticleau, dar m-a întristat să nu-mi mai văd gropițele din obraji. Ar fi atât de simplu să dau vina pe oameni pentru că mi-au luat toată fericirea, dar, în realitate, eu le-am dat-o.

   M-am așezat pe o bancă cât să opresc timpul și să-mi dau seama dacă mai e ceva de simțit în mine, dar tot ce-am descoperit a fost că porumbeilor nu le plac pufuleții care cad din mânuțele mici ale copiilor. Și, în timp ce fixam cu privirea un copac care se usca văzând cu ochii, am simțit mirosul trecutului – greu, sufocant, familiar și înșelător. Simțeam acei doi ochi verzi care mă fixau cu privirea și care-și aminteau fiecare clipă în care purtasem acea rochie. M-am bucurat că n-a spus nimic. Nu mai era oricum nimic de spus de mult. Stăteam așa și ne uitam în puncte diferite ale universului, fix așa cum o făceam și atunci când eu îl primeam pe el și el privea copacii cum înfloresc.

   Nu-l întrebasem niciodată dacă m-a iubit. Cred c-aș fi suferit mai mult dacă știam. Nici acum nu vreau să știu cum m-a găsit și de ce a crezut că ochii lui fixându-mă vor schimba ceva. Nu vreau să-l privesc căci acel verde mă va hipnotiza din nou și din nou și nu mă mai pot iubi așa cum speram să mă fi iubit el. zgomotul respirației sale se amestecă cu vântul, iar parfumul lui a fost acoperit de mirosul de vată de zahăr.

   Într-un moment de liniște în care îl amestecasem în peisaj și aproape îl uitasem, am simțit mâna lui trecând ușor dinspre braț, spre umăr. Îmi ridicase una dintre bretele rochiei albe cu crini, bretea ce căzuse parcă-n amintea obiceiurilor proaste din trecut. Mi-am întors privirea spre el și n-am mai văzut pe cineva anume. Ce banal arată oamenii cărora artiștii nu el dau frumusețe, mi-am spus. Apoi, râzând în hohote, de mine, m-am ridicat și am plecat lăsând vântul să-mi liniștească bătăile inimii.

Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…