Stăteam zilele trecute la birou citind noua carte a lui Dan Brown. Am făcut pentru prima datǎ cunoștință cu Robert Langdon în liceu. De una dintre poveștile lui e legată și prietenia mea cu unul dintre colegii din echipa de editorialiști a Gazetei.
Întâmplarea a făcut ca-n perioada în care citeam Îngeri și demoni sǎ descopăr și primul sezon al serialul Da Vinci’s Demons, ceea ce a alimentat tot mai mult dorința mea de a explora Italia. Eram pur și simplu fermecată. Țin minte și acum emoția trăită atunci când am pus pentru prima datǎ piciorul pe străzile Vaticanului și senzația copleșitoare de pe coridoarele înguste ori de sub cupola Capelei Sixtine.
Dan Brown m-a făcut sǎ simt cǎ oricând o sǎ aud pe străzile Romei sau Florenței o conversație pe la colțuri care îmi va da acces la secretele lumii. Deși nu sunt nici profesor universitar și nici vreun expert în semioticǎ sau hermeneutică, Dan Brown m-a făcut sǎ cred cǎ, doar stând în mijlocul Basilicii Sfântului Petru, sculpturile îngerilor de pe pereții laterali or să-mi indice cu aripile un pasaj secret. Mǎ opream uneori în fața vreunei picturi oarecare încercând sǎ deslușesc codurile secrete din ea și mesajul ascuns. Mǎ uitam pe pereți, pe câte vreun soclu sau pe sicriul vreunei figuri papale încercând sǎ descopăr ce nu văzuse nimeni niciodată. Toată Italia, în deosebi Florența, e plină de muzee dedicate lui Leonardo DaVinci și-am avut ocazia să-i vad schițele, caietele, însemnǎrile și notițele, fiind adesea la fel de curioasă, scepticǎ și sigură pe ce vǎd așa cum era și Robert. Una peste alta, o bucatǎ din spiritul meu trăiește in cărțile lui Brown.
Acum, citind despre vizita lui Robert Langdon în Praga, m-am oprit la un moment dat, m-am uitat in gol și-am simțit lacrimile calde cum se scurg incontrolabil. N-o sǎ fiu niciodată capabila sǎ scriu așa, mi-am spus fără vreun fel de menajamente. Și-apoi a început o luptǎ interioară. Ore în șir am încercat sǎ mǎ conving cǎ tot ce fac eu aici e doar o glumǎ proastǎ, ca e complet ridicol din partea mea sǎ mǎ cred scriitor și cǎ ar trebui să-mi vad de jobul meu, dar sǎ mǎ opresc din a spera cǎ vreodată cineva se va pierde în poveștile mele așa cum mǎ pierd eu în ale lui Dan Brown. Mi-am spus de sute de ori în acele clipe cǎ n-are niciun sens sǎ scriu vreodată vreun roman pentru cǎ nu ar fi niciodată la fel de bun. Mi-am spus cǎ eu nu pot scrie atât de captivant, atât de inteligent, atât de documentat. Ba chiar mi-am spus cǎ inteligența mea e doar o păcăleală și cǎ în realitate știu irelevant de puține lucruri. Pe cine încerc eu sǎ păcălesc aici spunându-mi c-am sǎ pot vreodată sǎ fiu măcar o fărâmă din ce e Dan Brown? Nici nu îndrăzneam sǎ aduc în discuția cu mine autori mai buni decât Brown…
Eram, în cel mai onest mod posibil, pregătită sǎ renunț. Căzusem de acord cu conștiința mea cǎ munca mea e ridicolă și cǎ romanul la care lucrez în prezent nu o sǎ impresioneze nici măcar un novice într-ale cititului. Nu mǎ interesau nici argumentele de genul „Toată lumea scrie acum! Tu ai un stil unic. Nu trebuie sǎ fii ca cineva ca sǎ ai succes.” și așa mai departe. Eu sunt eu, nu ceilalți, iar pe mine mǎ interesa părerea mea despre mine…
Și-ntr-o clipǎ pe care nici nu știu cum s-o definesc mi-am adus aminte cǎ acum câteva săptămâni am recitit tot ce scrisesem pana atunci la romanul de debut. In clipa aceea, in care vocea care-mi spunea cât sunt de ridicolă a tăcut, mi-am amintit emoția care m-a copleșit atunci când am recitit. Mi-am amintit c-am fost surprinsă de emoția propriului meu personaj de parca nu eu fusesem cea care-i decisese soarta. Atunci am înțeles…
Poate cǎ Dan Brown e mister, minte, aventurǎ, curiozitate și seducție și poate cǎ eu nu sunt toate astea. Poate cǎ nu sunt o lume în care sš evadezi când totul se destramă în juru-ți, dar sunt o ancorǎ în lumea în care trebuie sǎ fii viu, nu sedat de povești. El e minte, eu emoție. El e mister, eu deslușire. El e complex, eu simplu. Eu nu seduc oamenii. Eu încerc să-i trezesc, sǎ le curǎț ochelarii. Abia atunci când m-a durut durerea personajului meu am înțeles cǎ nu trebuie sǎ fiu ca nimeni altcineva. Poate cǎ n-am sǎ fiu niciodată ca Dan Brown, dar nici el nu va fi ca mine.
Facebook
WhatsApp
TikTok
