Atunci când poți visa cu ochii deschiși și poți simți și controla fantezii care să-ți hrănească sufletul și egoul, somnul devine doar o închisoare de vise incontrolabile, un moment de slăbiciune în care subconștientul smulge ce-ai încercat tu să ascunzi sub preș și-ți aruncă totul în față. Poate ăsta e și motivul pentru care nu-mi place să dorm. Când sunt trează pot să visez ce vreau eu, ce mă doare, ce mă face fericită, ce mă aprinde și ce mă înfurie. Când dorm trebuie să asist neputincioasă la dialogul dintre conștiința colectivă și inconștientul meu. Și după ce-mi răscolesc sufletul, tot eu trebuie să caut însemnătatea clipelor lor de manifestare. Dacă sunt atât de pricepuți, de ce nu-mi spun direct ce au de spus? Dacă vor să mă vadă agonizând, de ce nu se ceartă pe sentimentele mele și-n miezul zilei?
Visarea cu ochii deschiși e evadare. E modul în care te poți deconecta de la realitățile care nu-ți priesc. Visarea asta e modul în care poți să trăiești iubirile la care tânjești, e locul în care cel iubit te iubește înapoi, locul în care ai mereu replica potrivită pentru nemernicia unora și locul în care poți să plângi fără să îngrijorezi pe cineva. Când visezi cu ochii deschiși tu alegi dacă te doare sau dacă te gâdilă, dacă ți-e frică sau dacă arzi de nerăbdare, dacă fugi sau înfrunți. O să vorbim la o altă cafea și despre închisoarea pe care ne-o creăm singuri și despre adevărata suferință care-i mai mult în mintea noastră decât în fapte.
Cât despre visele de noapte, aici lucrurile sunt mai rele decât ai crede, cel puțin în cazul unei minți ca a mea. Am o abilitate foarte invidiată: îmi ia circa 30 de secunde să adorm oriunde, oricând. Și pentru că există sigur un complot la nivel de conștiință colectivă, creierul meu, după acele 30 de secunde, blochează orice urmă de conștient și orice răspuns senzorial extern. Și uite așa ajung eu să fiu complet prinsă în inconștient acolo unde nu am niciodată control. E important de înțeles c-am zis inconștient, nu subconștient. Se dezgroapă traume vechi, nu joacă. Mai vin chestii și de prin subconștient, dar Jung ar putea scrie lejer cel puțin două cărți despre experiențele mele cu visele.
Se mai strecoară uneori conștientul în tot acest dans al demonilor din mintea mea, dar nu prea reușește să facă ordine. Îl suspectez că nici nu prea se străduiește. Asistă intrigat la amintiri care-mi sufocă sufletul și parcă abia așteaptă să fie repus în funcțiune pentru a le analiza. E și bine, căci am reușit să scot din inconștient multe traume prin visele inconștiente.
Pe de altă parte, e complicat să trăiești cu dorința zilnică de a fi treaz permanent sau de a dormi pentru eternitate. Mi-ar plăcea să am de ales. Să fiu conștientă toată existența mea sau să accept închisoarea și să rămân conectată la întregul univers. Nu îmi place să fiu aruncată dintr-o lume în alta și nu îmi place că, de cele mai multe ori, doar durerea e la fel de intensă-n visul inconștient precum e și-n realitate.
Există totuși o breșă în sistem. Una despre care n-am prea vorbit până acum, dar care mă ajută să trăiesc conștient o relație cu conștiința colectivă – meditația, care nu este despre a-ți goli mintea, așa cum au mulți impresia, ci despre a o trimite acolo unde vrei tu să ajungă. Semiconștiența din timpul meditației mi-a permis mereu să scot demonii din inconștient și să le pun aripi, să îmbrățișez persoane pe care nu credeam că le pot atinge vreodată și să dezvolt o relație cu universul pe care cu greu o pot explica în cuvinte. Dar despre aceste experiențe n-am să vorbesc decât cu oamenii cărora știu că le pot încredința sufletul meu fără să mă tem că se va întoarce înapoi la mine rănit.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
