FIRUL  ÎN  PATRU  –  Claudia  F. BADEA – Profesorul de filosofie

 

    Există în Campus o întreagă clădire dedicată Facultății de Filosofie la care sunt și eu studentă. E destul de nouă și e ticsită cu tot soiul de camere menite să stimuleze spiritul și intelectul studenților. Parterul are doar pereți din ferestre. La primul etaj abia dacă pătrunde lumina, dar miroase permanent a cafea sau ceai verde. Al doilea etaj e colorat, iar holurile sunt pline de perne mari pe care studenții pot zăbovi cât de mult simt nevoia. Ultimul etaj are holuri înalte de trei metri, iar în loc de tapet, pereții sunt acoperiți de cărți. Toate celelalte etaje au săli de clasă normale. Aici, la ultimul etaj, fiecare sală este dedicată unui mare gânditor umanist. Pe acoperișul clădirii se află o grădină imensă, cu plante parfumate, copaci umbroși și o podea acoperită de gazon natural. E un loc neobișnuit pentru o Universitate și are un mister aparte. 

   Îmi petrec mult timp pe acoperișul clădirii. Deși sunt îngrozită de înălțimi, aici mă simt în siguranță. E liniște, e cald și, cel mai important, e mai mereu pustiu. Îmi place să citesc sau să scriu la umbra unui copac, ori să stau întinsă pe iarbă și să privesc cerul în timp ce, cu voce tare, cert vreun filosof european pentru teoriile lui nefondate sau desprinse de concret. Din când în când, unul dintre profesori mi se alătură și ne certăm împreună cu sfinții precreștini. E un tip înalt, cu un corp armonios, o față de copil și cu părul negru și mereu ciufulit. Are aproape 40 de ani și locuiește singur într-un apartament în centrul orașului. Se îmbracă mereu în cămăși colorate și cară după el o carte. Nu cred că l-am văzut vreodată fără vreo carte în mână. E tulburător de calm, uneori prea pesimist, iar vocea lui ar putea hipnotiza și cel mai aprig eretic. 

   Se așază lângă mine, își pune mâna sub cap și fără nicio altă introducere începe să-mi povestească despre vreun filosof anonim care ar fi putut revoluționa știința, dar nu a avut ocazia. Astăzi nu știu despre cine mi-a vorbit. Eram atât de distrasă încât n-am auzit nimic. Cred că a observat absența minții mele abia când m-am ridicat în fund și-am rămas clipe bune cu ochii ațintiți la lume. S-a oprit! L-am auzit chicotind ușor apoi a început să îmi descurce părul cu mâna și să fredoneze ușor o melodie. Îmi plăcea să îl ascult. Nu mă interesa ce spune, de cele mai multe ori, însă vocea lui mă liniștea. Îmi place că mâinile lui sunt foarte fine, iar hainele lui miros mereu a balsam de rufe. 

   Cu un gest ușor, m-a tras înapoi pe spate, dar și-a lăsat mâna sub capul meu. Nu și-a întors privirea spre mine, dar a început din nou să vorbească. M-am întors spre el. acum stăteam cu urechea lipită de cămașa lui verde și-i puteau auzi pulsațiile inimii. N-a schițat niciun gest. A continuat să-mi vorbească despre călătoriile în India ale lui Eliade. Am mai stat așa o vreme apoi s-a oprit brusc, și-a întors fața spre mine, a zâmbit și și-a tras ușor mâna de sub capul meu. S-a ridicat și a așezat lângă mine cartea pe care o căra după el. Fără să se uite la mine, mi-a spus calm, în timp ce se îndepărta:

   Mâine tu spui poveștile și eu admir. 

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…