FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Preludiul conversațional

Trecând prin diverse procese terapeutice în ultimele luni, am descoperit nu doar eroarea în care mă aflam atunci când priveam anumite aspecte în ceea ce privește modul de funcționare al propriei mele minți, dar și cat de complexe pot fi lucrurile și mai ales cat de contextuale.

Privind lucrurile într-o manieră obiectivă, cred că există, așa cum spunea și Jung, o serie de arhetipuri sub semnul cărora ne naștem și care cel puțin teoretic definesc personalitatea noastră pe tot parcursul vieții, dar dacă este să ne luăm după perspectiva freudiană, în primii trei ani din viață toate aceste trăsături arhetipale capătă o direcție contextuală.

Nu este suficient să te naști cu un anumit set de caracteristici dacă ele nu pot fi puse în valoare în contextul în care tu te afli sau dacă devin inutile din cauza contextului general.

Momentul în care realizezi cat de importantă este contextualizarea propriei personalități, înțelegi și cat de complexă este mintea și firea umană și cat de relative sunt anumite etichete pe care le punem oamenilor.

Vorbeam săptămâna trecută cu cineva despre perfecționismul moral pe care l-am identificat la mine, dar și despre hiper-empatie și felul în care se manifestă toate stadiile acesteia în contextul perfecționismului moral. Dacă te afli într-un context în care descoperi doar perspectiva acelui perfecționism, este firesc să nu înțelegi de ce aș putea vreodată să afirm despre mine că sunt hiper-empatică. E valabil și viceversa.

Tocmai de aceea descoperim perspective diferite ale propriei noastre personalități prin prisma oamenilor cu care interacționăm.

Ca să înțelegi mai bine despre ce vorbesc am să mă folosesc tot de propriul exemplu.

În urma unui exercițiu terapeutic am descoperit că jumătate dintre oamenii cu care am interacționat consideră despre mine că sunt un extrovert, în timp ce cealaltă jumătate consideră că sunt un introvert. Aș fi fost foarte confuză dacă nu aș fi avut instinctul de a contextualizare fiecare răspuns și de a-l pune în raport cu interacțiunile mele cu respondentul. Însǎ oferirea unui context a condus în procesul meu terapeutic la utilizarea etichetei de ambivert.

Și așa s-a întâmplat cu foarte multe lucruri descoperite pe parcursul acestui proces.

Dacă ești empatic nu înseamnă că nu poți să ai standarde morale, la fel cum dacă ești altruist nu înseamnă că nu trebuie să ai limite în ceea ce privește lucrurile pe care vrei și poți să le oferi. Doar pentru că poți să faci ceva, nu înseamnă că și trebuie.

Și tot în cadrul acestui proces am înțeles că deși sunt în general foarte jovială, optimistă și cu o inocența pe care refuz cu vehemență să o las deoparte, asta nu înseamnă că nu pot fi și un om pragmatic, fără a crea vreun soi de disfuncție în felul în care personalitatea mea se manifestă.

Am constatat în urma unor discuții, dar și în urma unei priviri de ansamblu asupra acelor primi ani de viață despre care spuneam mai devreme și pe care insistă Freud să-i analizăm cu atenție, că pentru mine nu a funcționat și nu va funcționa niciodată preludiul conversațional.

Ce înseamnă asta? 

Cum ziceam și adineauri sunt o persoană pragmatică, iar asta înseamnă că îmi place să fac lucrurile așa cum trebuie făcute, în cea mai eficientă manieră în care trebuie făcute și fără sǎ ne învârtim în jurul cozii doar pentru că metoda cea mai eficientă de a face ceva nu e tocmai și cea mai comodă.

Inclusiv în procesul meu terapeutic i-am solicitat terapeutului să nu mai folosească metode de ocolire a subiectelor, de ghidare subtilǎ, de menajarea unor posibile elemente declanșatoare și așa mai departe. Faptul că sunt atât de conștientă de propria personalitate și de elementele care o influențează, reprezintă un cadru perfect pentru un proces terapeutic direct, curat și cat se poate de pragmatic.

Acest lucru se aplică și în viața de zi cu zi în interacțiunile mele cu oamenii. Mi-a luat într-adevăr destul de mult timp să înțeleg de ce nu puteam și nu agream să încep conversațiile cu tot acel ritual, sau preludiu așa cum îmi place să-i spun, în care oamenii se tot întreabă unii pe alții ce mai fac, de parcă le-ar păsa, doar pentru a nu părea egoiști în momentul în care cer de fapt ajutorul.

Încă din adolescență mă irita destul de tare toată acea etapă conversaționale în care eram 100% conștientă de interesul celui care începuse discuția, dar trebuia să tolerez și să am răbdare cu acea perioadă ritualică, de cele mai multe ori inutilă.

Dacă mă întrebai ce mai fac, iar eu îți dădeam un răspuns complet și te întrebam la rândul meu același lucru, momentul în care era clar pentru toată lumea că doar încerci să inițieze o conversație și nu te interesează cu adevărat dacă sunt sau nu bine era atunci când răspunsul la întrebarea mea era unul sec și simplu peste care se trecea rapid, galopându-se spre punctul de interes al discuție.

Acum, la 29 de ani, deși pentru unii pare lipsă de respect, dacă am nevoie de ajutor, dacă vreau să pun o întrebare, dacă vreau să avem o conversație pe un anumit subiect, te voi întreba direct. Dacă mă interesează starea ta emoțională, financiară, familială și așa mai departe, îți voi scrie exclusiv cu acest scop.

Așa că, dacă citești asta și vrei să-mi spui ceva sau vrei să vorbim despre ceva, întreabă direct și spune lucrurilor pe nume pentru că toată acea conversație complet inutilǎ este o risipă de timp pentru amândoi, o risipă de energie și o dovadă mai mare a lipsei de interes față de mine decât dacă mi-ai scrie direct lucrul de care ai nevoie.