FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Pe tocuri

   Mă plimbam singură de ore bune pe aleile din parc. Era o liniște care-mi lipsise atât de mult și-un freamăt care mă inspira. Era tot ce avusesem, ce pierdusem și ce speram să recâștig. Zgomotul tocurilor mele era singura dovadă a existenței imperfecțiunii, iar parfumul meu de vanilie se amesteca în decorul de toamnă târzie. Pe alei nu era aproape nicio frunză, căci toate se lipeau de pământul ușor umed. Copacii aveau nefiresc de multe frunze verzi, vântul aproape că nu-mi aducea aminte de niciun vis pierdut, iar soarele se încăpățâna să-mi țină paltonul maroniu în dulap. Mergeam pe cât de silențios puteam atunci când mă apropiam de câte vreo mamă ce-și scosese puiul să doarmă-n liniștea de afară și-n rest încercam să nu mă împiedic prea des de pavelele pe care le ridicau rădăcinile mari ale copacilor bătrâni.

   Ca să nu-mi distragă atenția, îmi sincronizasem bătăile inimii cu sunetul tocurilor, iar privirea mea era mai mult spre golul rămas în trecut decât spre aleile ce se tot intersectau. Pentru o vreme m-am învârtit în cerc fără să bag de seamă. Probabil păream o nebună pentru puținii oameni care se aflau în parc sau poate asta și eram. Totuși, ce om zdravăn la cap n-ar tânji după un ceai cald, cu miere și povești?! Eu voiam un vin rece, un platou de brânzeturi și greșeli pe care să nu vreau să le uit vreodată. Nu mă plimbam prin parc ca să uit și nici ca să nu mă mai gândesc. Mă plimbam ca să pot visa, să pot scrie, să pot descoperi lumile-n care vreau să trăiesc.

    După o vreme am vrut să mă așez pe o bancă, lângă lac și să mă uit la apă cum n-o interesează dacă-n adâncul ei privesc medici, ingineri, artiști sau cei lipsiți de rost. Pentru că niciuna dintre băncuțele de lemn nu era liberă, iar apa deja mă striga disperată ca să mă învețe ce-i veșnicia, am decis să mă așez pe pământ, fix pe marginea lacului și să aștept lecțiile lui. Uitasem că plouase cu o noapte înainte și mi-am dat seama abia atunci când era prea târziu. Unii s-ar fi ridicat rapid, dar ce rost are? Oricum te-ai murdărit deja. Alții, ca și mine, ar rămâne acolo, fără să conștientizeze că-i permit astfel murdăriei să se imprime în profunzimea țesăturii și că lasă umezeala rece să atingă pielea caldă. Mi-am spus o vreme că motivul pentru care nu mă ridic e frica de a pica în lac, dar adevărul e că pământul, deși moale, mi-ar fi strâns tocurile cu puterea lui și nu m-ar fi lăsat să mă dezechilibrez în vreun fel.

   Am privit către lac întrebându-mă cât de adâncă este apa ori câtor povești le-a pus capăt, m-am uitat o vreme-n golul pe care nu realizam că de fapt îl simt și am stricat liniștea neprețuită a multora aruncând cu putere în lac toate pietrele de pe lângă mine. Priveam reflexia cu susul în jos a cerului și mă gândeam la câte suflete s-au înecat în cer deși nu era lac. Nu eram suficient de aproape încât să-mi văd reflexia în apă. Încă îmi era frică să nu cad.

   N-am conștientizat că trebuie să mă ridic decât atunci când pământul rece mi-a făcut șira spinării să se încleșteze. Atunci am realizat că toate băncile erau goale, cine știe de când, iar eu continuam să stau pe pământul rece. Am realizat atunci că nu trebuie să stau jos doar pentru că am îndrăznit să mă așez într-o vreme, că pantalonii mei se puteau murdări mai puțin și că pielea mea nu era nevoită să simtă greșeala mea. M-am ridicat, însă nu mai puteam schimba nimic. Oricum văzuseră mulți greșeala mea, așa că drumul spre casă cu pantalonii murdari nu mai era chiar atât de rușinos.

   Am plecat apoi spre casă, murdară, dar cu același ritm al tocurilor. Mergeam cu privirea înainte, cu spatele drept și pășeam cu grație și încredere. Nu simțeam nevoia să fiu rușinată, ori să mă chinui să ascund ce mi se întâmplase. Ar mai fi schimbat rușinea starea de fapt a lucrurilor?

Claudia F. BADEA este redactor/creator de conținut la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare”…