FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Pe tine te-am trăit

M-am trezit speriată în mijlocul nopții cu un sentiment de gol dezamăgitor pe care nu-mi mai fusese dat să-l trăiesc. Mă simțeam de parcă o parte importantă din mine rămăsese în grija lui Morfeu, o parte pe care știam că n-aveam să o mai recuperez vreodată. Am stat preț de câteva secunde cu ochii în tavan, apoi am întors capul și-n clipa în care l-am văzut dormind lângă mine, am înțeles ce mi se întâmplase. Poate cineva care nu e scriitor să înțeleagă acel sentiment de goliciune, de absență, de doliu?

M-am ridicat atât cât să-mi sprijin spatele de marginea patului, am aprins lampa mică de citit de pe noptiera mea și cu genunchii la piept am continuat să mă uit în gol. Știam că nu mai e cale de întors, dar cum aveam să-i spun? Cum îi explici unui muritor de rând secrete din lumea scriitorilor?

N-am reușit să mai adorm. M-am tot gândit cum să-i spun adevărul, acel adevăr crud care nu a depins de voința mea. Știam că trebuie să-i spun, dar nu știam cum. Există cuvinte pe care să le poți potrivi pentru a dărâma delicat visurile cuiva?

Puțin după răsărit, deranjat probabil de lumina puternică din cameră, s-a trezit și-a zâmbit văzând că sunt încă lângă el în pat. Zâmbetul i-a dispărut însă repede după ce-a văzut privirea mea goală. S-a ridicat, m-a fixat cu privirea și a zis:

 

– Spune-mi, te rog, că nu te-ai supărat din nou din cauza vreunui vis în care-ți spuneam că nu te mai iubesc, mi-a zis el cu jumătate de gură.

– Mai știi când ți-am spus că pe tine nu te-am visat niciodată, ci pe tine te-am trăit? am întrebat eu sperând să-și mai amintească una dintre multele mele clipe de inspirație.

– Cum aș putea să uit?!

– Păi ..

– Spune odată! m-a întrerupt el văzând ezitarea din tonul meu.

– Te-am visat…

– Așa, și ce dacă?! Crezi că asta înseamnă ceva?

– Tu chiar nu pricepi c-ai murit?

 

S-a uitat la mine cu ochii mari, dar înainte să apuce să spună ceva, eu eram deja în picioare, în pragul camerei, plecând grăbită spre bucătărie. Am apucat să-i văd pentru o clipă nedumerirea de pe față, dar nu apucasem să-mi dau seama dacă a înțeles sau nu ce tocmai îi spusesem. Bietul muritor… poate nici măcar nu realiza că acolo se încheiase totul.

Era atât de real încât nu m-aș fi putut îndoi vreodată de iubirea pentru el. Nu-mi apăruse niciodată în vis, dar era mereu în realitate atunci când aveam nevoie de el. Erau singurii ochi verzi de care nu mă îndrăgostisem după un vis și singurii ochi verzi pe care nu-i visasem vreodată atât de dureros încât să mă trezesc plângând. Fusese singurul bărbat pe care-l trăisem cu adevărat, dar n-ai cum să-i explici asta unui muritor de rând. Cum să-i spun că-n clipa în care l-am simțit sărutându-mă în vis am deschis ochii minți și-am înțeles că dragostea noastră s-a terminat în acel vis? Cum îi explic durerea pe care am simțit-o în secunda în care m-am trezit?

Nici pentru mine nu era ușor ori firesc, iar tot ce puteam să simt atunci erau dezamăgirea, furia față de Morfeu și resemnarea. Nu mai puteam oricum să schimb nimic. Devenise și el ca un oricare altul, iar eu  nu mai aveam nimic de adăugat în dialogul scurt și greu.