Mi-ai apărut în față atât de real, atât de viu încât îți puteam simți parfumul și atingerile pe piele, îți auzeam râsul și vedeam clar ochii blânzi cu care mă privești. Abia când am vrut să te ating mi-am dat seama că nu erai decât o clipă de dor, o picătură dintr-o dorință, un alt vis de neatins. Iar m-am lăsat păcălită de rolul jucat pe scenă, m-am lăsat orbită de reflectoare, iar aplauzele m-au asurzit și n-am băgat de seamă când am făcut pasul greșit și-am alunecat în brațele calde ale neîmplinirii.
Te-am cunoscut în clipa în care am fost doar noi doi pe scenă și te-am simțit în momentele de heblu ca pe un instinct ce mă ghida printre decorurile în schimbare. Ne-am intrat în pielea personajelor și ne-am adaptat la rolul celuilalt fără să avem vreun fel de scenariu. Ba chiar am uitat câteva minute că suntem pe scena din Sala Mare și doar ne-am privit. Ce liniștea au făcut spectatorii atunci crezând că regizorul ne învățase cum să jucăm tăcerea. Ei nu vor știi niciodată ce replici am uitat să spunem la fel cum noi nu vom știi niciodată ce personaj avea celălalt de interpretat.
Ne-am jucat rolurile impecabil și, deși am pus bucăți din noi în fiecare replică, până când nu s-a tras cortina n-am știut nimic unul despre celălalt. Eu eram acolo ca tu să ai un partener de scenă care să te scoată în evidență, iar tu erai acolo pentru că trebuia să fiu și eu acolo. în realitate, regia era proastă, indicațiile aproape că lipseau, muzica era haotică și nu ne învățase nimeni ce să facem cu mâinile.
Am schimbat replici minute în sire; ba pe canapele, ba pe fotolii, ba întinși pe jos, bă privindu-ne în ochi. Scena de final nu o mai repetasem până atunci. Regizorul credea că nu ne va ieși la fel de natural dacă o vom repeta și a vrut să facem asta pe scenă pentru întâia oară. Eram pregătiți să salvăm totul dacă celălalt își uita mișcările. Nu puteam lăsa greșeli nevinovate să strice un spectacol ce până în acel punct avea puterea de a ține spectatorii în picioare la final.
Ne-am apropiat de sfârșitul a tot ce am avut vreodată în comun. Ne priveam fix cu ochii de actor, însă ochii de muritor se evitau în sinea lor. Cu fiecare pas era și mai multă presiune. În scenariul inițial scria că trebuia doar să ne apropiem, să ne spunem ultima replică, să ne întoarcem unul cu spatele la celălalt și să așteptăm ropotele de aplauze, dar personajul tău a vrut mai mult. Când eram aproape de tine, mult prea aproape dacă e să-l fi întrebat pe regizor, ți-ai întins brațele spre mine și m-ai îmbrățișat. Te-am îmbrățișat și eu neștiind exact ce va urma, dar nevrând să las publicul să vadă confuzia. Am stat așa jumătate de minut, iar regizorul a făcut semn să fie stinse reflectoarele rând pe rând. Când primul reflector s-a stins publicul a izbucnit în aplauze și s-a ridicat în picioare. Într-o clipă pe scenă era întuneric complet, iar tu m-ai strâns atunci în brațe cu atâta putere încât te-am putut simți pentru prima oară. Mi-ai șoptit ceva ce nu mai am curajul să rostesc apoi mi-ai dat drumul.
Luminile s-au aprins, tu m-ai prins de mână și m-ai tras după tine aproape de marginea scenei pentru a ne face reverențele. Publicul nu s-a oprit din aplauze pentru mai bine de 5 minute și am știut atunci că am putea să ne transformăm chiar și propria iubire într-un spectacol demn de Sala Mare.
Când am intrat în culise tu încă mă țineai de mână. N-am apucat să-ți spun ce-mi doream să fi auzit de la mine, căci de nicăieri a apărut ea, ți-a sărit în brațe și te-a sărutat de parcă nici nu m-ai fi iubit pe mine acum 5 minute. Tu încă mă țineai de mână, dar mi-ai dat drumul când mi-ai văzut bărbia tremurând. Fără să scot vreun sunet m-am întors singură pe scenă. Era scufundată în întuneric, iar publicul părăsise sala. Am alergat haotic pentru câteva secunde, dar pentru că nu înțelegeam încă limitele scenei, n-a durat mult până să cad în gol pe mocheta roșie…
Facebook
WhatsApp
TikTok
