FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Pe noi, scriitorii, cine ne salvează?

Ușor-ușor, scriitorul se face una cu timpul, una cu hârtia, una cu poveștile spuse de milioane de ori. Se rupe în bucăți și se împarte în cuvinte. Își îndeasă în suflet suferințe de care nu are nevoie și gânduri care doar să-i împingă mâinile să scrie în neștire. Trăiește o mulțime de vieți deodată, mai puțin pe a lui și iubești veșnic fără să fie iubit pe măsura puterii sale.

Scriitorul înțelege lumea în adevărata ei profunzime și mizerie și tocmai din acest motiv aleargă disperat spre a crea alte lumi pentru muritorii care vor o gură de aer. Se face punte între lumi și își lasă simțirile călcate în picioare de oamenii care caută disprețuitori și indolenți ușa din dos pentru a scăpa de viețile lor fără sens. Se scufundă în vin și-n venin până când realitatea ajunge să-i corodeze mințile și-și rătăcește cheile sclipitoare de la ușa către rațiune.

Și eu sunt scriitor și mă rătăcesc adesea prin povești, căci, spre deosebire de realitate, poveștile cruță inimile fragile. Ascund intenționat cheile rațiunii și sper că într-o zi am să uit unde le-am pus. Mă plimb în echilibru pe hotarul dintre real și iluzie, dar aștept zadarnic ca cineva să vină să-mi facă vânt într-o parte. Mă mint adesea doar de dragul trădării, mă îndrăgostesc de dragul neîmplinirii și fug de dragul dorului. Vânez suferința cu iscusință, căci în momentele în care realitatea nu mă îmbată cu iluzii dulci, mai pot scrie și eu povești sincere, povești care nu mint, povești cu final desprins din viață.

Trăim toată viața cu impresia că oamenilor le pasă de poveștile noastre, ori de noi, dar suntem la fel de nesemnificativi precum fluturii în ochii oamenilor care trăiesc pe grabă. Ne mințim că avem puterea de a crea, de a schimba, de a dărâma și-a arunca înțelepciune peste muritori, dar pe noi ne uită până și timpul. Pe noi se pune praful, se pune uitarea, se pun reinterpretările. Ne strivesc maldăre de cărți necitite de nimeni și rafuri pline de praf și parvenitism. Ne ducem existența trăind spre bucuria și nesațul muritorilor de rând, iar ei, când se satură de povești, ne rup și ne amestecă în realitățile lor pentru a-și da impresia c-au trăit ce-am putut noi să scriem.

Chiar dacă unii au impresia că istoria îi va ține minte, chiar dacă unii se agață cu disperare de câteva secole amărâte de celebritate, pe noi, pe noi toți, timpul o să ne uite într-o zi. O să ne aplaude mulți pentru o vreme dacă avem noroc, dar se va lăsa repede liniștea și se va pune praful. Oamenii nu mai au timp de poveștile noastre, de suferințele și fericirile noastre, de prolog și epilog, de descrierile literaturii rusești, de cuvintele întortocheate ale lui Baudelaire, de craniile și batistele lui Shakespeare ori de ezoterismul lui Dante.

Iar noi, scriitorii, fără oameni care să ne citească poveștile suntem doar niște nebuni cu mințile departe de realitate ce folosesc cuvinte sofisticate așezate într-o ordine stranie pentru a povesti lucruri neadevărate.