Nici n-am apucat să închid ușa în urma mea că lacrimile m-au copleșit de-a binelea. Mi-am trântit geanta pe podea, mi-am scos adidașii pe grabă, fără ca măcar să le mai desfac șireturile, mi-am aruncat jacheta pe un colț de canapea și m-am îndreptat direct către dormitor. Am ieșit în balcon unde aveam un pat în toată regula, căci adoram să dorm afară în nopțile de vară. Acum, deși era septembrie, abia dacă se simțea o briză ușoară. Cerul era senin așa că m-am așezat pe pat și mi-am ridicat ochii umezi spre cer. Mă uitam în gol în timp durerea mea se transformase într-un nod în gât insuportabil. Când n-am mai putut să mai respir, am izbucnit într-un plâns disperat ca cel al unui copil pe care încerci să-l desparți de jucăria lui preferată. Nu avea cine să mă audă. Ăsta era și motivul pentru care iubeam faptul că visul meu se îndeplinise și aveam o casă în mijlocul pustietății.
Am plâns aproape o oră până ce-am simțit că durerea de gât era insuportabilă, până ce simțeam că plămânii mei vor să cedeze și până ce-au început să mă doară ochii într-o manieră greu de suportat. Am tras aer adânc în piept, am deschis ochii largi și m-am oprit de parcă cineva apăsase pe un buton. Am început să zâmbesc și să respir calm și regulat. Nu era prima dată când îmi puneam un zâmbet pe față doar ca să-mi păcălesc oglinzile din casă.
Am coborât să-mi fac un ceai și mă forțam să zâmbesc. Mi-am pus o linguriță de miere în cană, am pus infuzorul tot acolo și am turnat apa fierbinte. Am pus cana pe o tăviță subțire, sculptată în lemn de cireș și-am așezat lângă și câțiva dintre biscuiții pe care adoram să-i fac cu orice ocazie. Am urcat înapoi scările încercând să nu vărs băutura fierbinte pe mine. Am pus tava pe masa din răchită de lângă patul meu neobișnuit și m-am ghemuit într-un colț, acoperindu-mi totuși picioarele cu o pătură subțire. O țineam mereu pe patul din balcon. Chiar și vara erau dimineți răcoroase. Îmi sprijineam cana de ceai de genunchi și mă uitam cum în depărtare se vedeau fulgere. Dar până nu auzeam primul tunet puternic nu intenționam să intru în casă.
În ziua aceea m-am întâlnit întâmplător cu el. Ieșisem să fac câteva cumpărături pe care, evident, nu le mai făcusem și să vânez reducerile din librăria mea preferată. Când am vrut să intru în librărie m-am trezit cu el în fața mea. Tocmai pleca. Ne-am oprit pentru o secundă și ne-am privit în ochi fără să ne pese dacă-i încurcăm pe cei ce vor să intre sau să iasă. Când mi-am dat seama ce se întâmplase, mi-am lăsat privirea în jos și m-am dat într-o parte pentru a-l lăsa să iasă. Acela a fost momentul în care am realizat că nu mai simt nimic. De asta îmi era frică – de momentul în care aveam să-l privesc în ochi și n-aveam să mai simt nimic. Când iubești pe cineva cu puterea de care eram eu capabilă și-apoi sclipirea din privire îți piere, se creează o gaură neagră care înghite tot universul pe care l-ai creat. De fiecare dată când mă îndrăgostesc îmi e teamă de ziua-n care mă voi uita la muza mea ca la o lampă de citit. Nu era prima dată când trebuia să-mi înghit durerea ca să pot să dau afară artă și nu știu de ce, chiar și pentru o clipă, am crezut că va fi altfel cu el. A fost doar un alt muritor de rând incapabil să vadă și să absoarbă iubirea unui artist.
Simțeam atunci cum universul pe care-l construisem pentru el se năruia. Ceaiul era prea dulce și începea să se răcească așa că m-am grăbit să-l termin, căci ceaiul rece nu are niciun sens. Când abia ce-mi terminasem ceaiul, un fulger a străpuns cerul parcă arătându-mi că-mi înțelege durerea și nici n-am apucat să mă bucur bine de el că un zgomot puternic a tulburat toată liniștea din jur. Speriată, mi-am luat biscuiții, poveștile și praful de stele care-a rămas după ce universul meu și-al lui se spulberase și-am intrat în casă. Ploaia asta era tot ce-mi lipsea…
M-am întins în pat, mi-am aprins o lumină de veghe în cameră și-am încercat să adorm în ciuda spaimei. Simțeam cum fiecare particulă din el se desprindea de mine cu fiecare lacrimă ce se scurgea tăcut pe obrajii mei. Probabil am adormit plângând, dar nu-mi fac griji. Mă voi îndrăgosti din nou și-am să devin din nou o supernovă ce va înghiți totul când te aștepți mai puțin.
Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
