Neținând cont de soarele toropitor, de praful înecăcios sau de apa care refuzǎ sǎ rămână rece, trudește omul în câmp zi după zi. Nu se plânge, deși îl dor oasele și i se macină fruntea de griji. Merge înainte și-și înfige sapa în pământul uscat încercând să-și protejeze roadele. În clipele în care nimic nu mai străpunge pământul arid nu se mai gândește la nimic, căci dacǎ și-ar pune grijile-n hârleț s-ar crǎpa întreg ogorul de mila lui, dar n-are vreme de gânduri. Poate doar uneori, când se mai oprește sǎ bea o gurǎ din apa caldă, își ridica ochii spre cer și-l mai roagă pe Dumnezeu sǎ mâne norii cu ploi în ei și spre ogorul lui nenorocit.
Așa trăiește omul de când pune sămânța în pământ pânǎ la momentul recoltei. Sunt ani, uneori unii după alții, în care pământul e sterp, cerul nu se milostivește și lighioanele iau tot ce cred cǎ li se cuvine. E drept cǎ a găsit mereu o mânǎ de mălai și-o bucata de brânză pentru a-și potoli foamea, dar nu poți ridica privirea spre icoane atunci când singura mărturie a trudei îți e pielea arsǎ de soare sau mâinile bătătorite.
Cred cǎ Dumnezeu nu se supărǎ pe acela care-l nesocotește din durere. De aceea când ajunge omul la limitele lui cele mai de jos, când praful intrǎ în ochii plecați, iar mâinile tremurǎ pe lingurǎ, scurtează El zilele, răcește vântul și schimbǎ roua-n brumǎ.
La început vântul bate doar cât sǎ usuce sudoarea fără însǎ sǎ înăsprească pielea umedǎ. Apoi începe sǎ sufle atât cât sǎ ațâțe focul de la pirostrii și fără sa bagi de seamǎ devine atât de puternic încât să-i poți încredința fasolea sǎ o vânture. Și uite așa, de la mângâieri, vântul începe sǎ șuiere.
Cu mânecile suflecate, cizme de cauciuc și pielea mirosind a fum începe omul sǎ așeze rând pe rând tot ce-o trudit. Pe rafturile de scândură acoperite cu mușama nouǎ și ziare se adunǎ borcane mari și mici, unele fiind acoperite si legate strâns cu o sfoarǎ subțire. Pe jos sunt doua butoaie mari de lemn cu doage de stejar și vergi ruginite și lângă ele își așteaptă roadele trei damigene de câte 10 vedre fiecare, din sticlǎ verzuie și protejate de o împletitură de nuiele.
Hambarul e cam gol, dar omul știe cǎ atunci când Dumnezeu ia rodul pământului, dǎ fructe dulci și ierni scurte. În pod zace un sac de nuci vechi care așteaptă sǎ fie sparte și sǎ vinǎ în locul lor cele ce se usucă la soarele domol. Lemnele sunt deja crăpate în fața polatei, dar cutia pentru țǎndǎrele e goală. Nu-s de trebuință deocamdată așa cǎ omul le-a pus mai la coada muncilor.
Într-o zi, parcǎ dintr-odată, cuibarele sunt goale, aerul de searǎ e copleșit de mirosul greu de fum, iar vântul pătrunde până-n șira spinării. Ploaia măruntă si rece nu se mai oprește cu zilele, bruma albește pământul în unele dimineți, iar câmpul e plin de tractoare care, cu lamele lor grele, răscolesc pământul, îl toacǎ și-l amestecǎ în speranța cǎ va da rod mai bun.
Cu o canǎ de cafea pe pervaz și-n armonia clocotului molcom al tuciului de fasole de pe plitǎ, omul se uitǎ la cerul care se întunecă acum cât ai clipi și la mușcata care încă nu a renunțat la florile ei. Nu-și plânge de milǎ, dar nici nu simte cǎ a trudit cu vreun rost anume. Așa e viața lui. Își rostuiește zilele după cum vin, își drămuiește puținul și-și mai îneacă uneori norocul într-un pahar cu vin.
O să-și muncească zilele pânǎ când are sǎ rămână din el doar o lumânare aprinsă. O sǎ trăiască în legea lui și-o sǎ lase in urmǎ un pogon de pământ pe care vântul o să-l umple de pălămidă și o curte pe care au s-o înghită scaieții și urzicile.
Facebook
WhatsApp
TikTok
