FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Octombrie târziu

   Ploua tare în ziua aceea. Era octombrie târziu și nu mai văzusem soarele de multă vreme. Totul era rece, iar oamenii zâmbeau tot mai puțin pe stradă. Unii se ghemuiau câte doi sub o umbrelă mică încercând să pretindă că n-au nevoie de mai mult pentru a fi în siguranță, alții mergeau liniștiți cu umbrela lor mare sub care ar fi intrat două persoane, iar cei mai puțin noroși alergau crezând că ploaia nu-i prinde-n fugă. Frunzele sunt frumoase toamna, dar nu dacă sunt ude, iar aerul rece nu făcea nimănui niciun favor. Vântul arunca ploaia rece de colo, colo, dar oamenii se prefăceau că umbrela lor e utilă.

   Eu mă întorceam în acea zi de la un seminar public organizat de fostul meu profesor de filosofie din facultate. Mergeam la toate evenimentele lui pentru că îmi plăcea să-l ascult și zâmbea mereu când mă găsea cu privirea prin sală, chiar dacă n-ar fi recunoscut niciodată asta. În ziua aceea a vorbit despre importanța terapiei de cuplu cu propriul sine și nu mă scăpase o secundă din ochi. Eu, singura cu părul roz și fără cel puțin o lucrare de doctorat, stăteam într-un colț, ascultând și notând subtil într-un carnețel cuvintele cheie ale discursului, dar și întrebări pe care niciodată nu i le puneam. Am profitat de momentul în care prietenii lui, genul de doctori care nu pot salva vieți, ci doar le pot schimba, s-au dus să-l felicite și-am plecat înainte să-mi mai poată spune ceva.

   Mergeam pe străzile umede purtând cizme de piele,  maronii, cu toc înalt, o rochie bej care trecea puțin de genunchi și care, intersectându-se cu cizmele, aproape că nu lăsa deloc picioarele la vedere. Rochia, dintr-un material călduros și fin, se ridica până la gât, acoperindu-l, ceea ce mă făcea să nu simt frigul prea mult. Aveam pe deasupra un palton de culoarea cizmelor, mai lung decât rochia, pe care-l țineam desfăcut. Într-o mână țineam umbrela galbenă, iar în cealaltă geanta de piele în care îngrămădisem, ca o femeie responsabilă, un milion de lucruri, inclusiv rujul roșu pe care-l purtam și pe buze. Tocurile-mi răsunau și mai tare pe trotuarul ud, iar eu mergeam negrăbit, apăsat și încercând totuși să nu alunec pe vreo frunză udă. Ce rost ar fi avut să mă grăbesc? Era vremea perfectă să caut muze și motive să scriu un nou roman.

   Nu mai aveam mult până acasă atunci când am văzut în fața mea o umbrelă atât de familiară. Mergeam pe mijlocul drumului pentru că eram pe o stradă îngustă pe care mașinile nu intrau aproape niciodată, iar trotuarele erau pline de frunze galbene, ude și alunecoase, atunci când am zărit umbrela neagră. Mi-am dat seama că-i umbrela care stătuse o vreme și-n cuierul din casa mea atunci când mi-am văzut funda de păr și micul leu de pluș atârnând de mânerul din lemn. N-a fost nevoie să măresc ritmul pașilor pentru a prinde din urmă bărbatul ce se ferea de ploaie sub acea umbrelă pentru că, de parcă mi-ar fi știut ritmul pașilor, s-a oprit și s-a întors spre mine, dar fără să-și ridice umbrela care-i acoperea fața.

   Am mai făcut câțiva pași fără să-mi schimb ritmul deși inima mea devenise un haos care-mi spunea să mă opresc și să fug, să urlu și să nu scot niciun cuvânt, să râd ca o nebună și să plâng cu tot sufletul. Când am ajuns aproape, și-a ridicat umbrela și a lăsat la vedere chipul atât de drag mie. Zâmbea și-atunci am înțeles că nu era întâmplător pe strada din apropierea casei mele. M-am oprit în fața lui și-am rămas cu ochii ațintiți la zâmbetul lui, apoi privirile noastre s-au intersectat, iar haosul a dispărut. Aș fi vrut să-l iau în brațe și să-l sărut, lăsându-mi umbrela să-mi cadă la picioare, dar nu aveam curajul de a face asta, așa că am așteptat să-mi spună ceva, să facă ceva ce nici măcar vântul n-ar fi putut duce cu el. Și când așteptarea începuse să devină insuportabilă, m-a prins de mână, m-a tras spre el, apoi, în timp ce mi-am lăsat umbrela ușor în jos pentru că eram deja sub umbrela lui, el și-a pus mâna pe talia mea, pe sub palton și m-a apropiat și mai tare. El continua să zâmbească, eu speram să n-am nicio exprese pe față. Apoi, cu un gest pe care l-am făcut amândoi parcă din instinct, eu mi-am lăsat ușor privirea în jos, iar el m-a sărutat pe frunte.

  – Îți vine să crezi că nicio cafenea din oraș nu pune scorțișoară peste ciocolata caldă? Ce bine că știu singurul loc din lume unde ciocolata caldă are sens

 

Claudia F. BADEA este redactor/creator de conținut la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare”…