Lucrez în prezent la primul roman și uneori, când rescriu de 10 ori aceeași replică, mă întreb: merită? Merită să scot demoni ascunși de mult și să-i îmblânzesc pe bucățile albe de hârtie? Merită efortul de a nu neglija niciun detaliu? Merită să-mi pun speranțele într-un vis atât de ridicol?
Am în jurul meu oameni care-mi spun c-ar trebui să mă opresc, că nu sunt pregătită, nu sunt capabilă și nu știu încă suficient de multe. Am și oameni care mă privesc sincer în ochi și care cred c-am să obțin fructul atât de râvnit, dar și oameni care se uită cu ochi goi la mine și aruncă neglijent o încurajare doar ca să nu îmi lase bucuria să se risipească în van. Care e diferența dintre ei? Dacă am să pun cartea pe masă, în fața lor, cine va întinde primul mâna să o ia? Cel care crede că nu pot ca să-mi demonstreze că are dreptate sau cel care e convins c-am reușit? Sau poate va rămâne pe masă și se va pune praful pe ea. Poate or să-i îngălbenească foile și îi vor îmbătrâni personajele.
De fiecare dată când mă gândesc serios la cariera mea de scriitor, îmi vine în minte o poezie, una dintre cele mai ancorate în realitate – Scrisoarea I. Și-apoi îmi spun – ce șanse am eu să reușesc în țara în care poate singurul geniu născut vreodată e un paria? În țara în care tot ce știe majoritatea despre Eminescu e că a împărțit o femeie cu Caragiale și că a murit de sifilis, ce șanse are visul unui om banal? O viață întreagă îți smulgi sufletul și faci din el artă doar pentru ca eternitatea să-ți ofere uitare, banalitate, dispreț și batjocură.
Uneori am așteptări prea mari de la povestea asta. Ce-i drept, e specială și are în ea tot ce-am strâns eu în suflet până acum, dar dacă pun prea mult din mine și sfârșesc ca una dintre prostiile acela de artificii mici care aruncă scântei pentru câteva secunde? Sunt realistă. Cel mai probabil povestea mea nu va ajunge pe rafturile multora dintre cei ce pretind că vor să-mi dea curaj. Cel mai probabil mulți vor pretinde că le datorez povestea. Mi s-a spus și să nu am niciun fel de așteptări pentru că succesul vine prin muncă. Muncă? Păi tot ce-am făcut eu până acum ce-a fost? Și dacă scriu fără să sper că oamenii vor citi, de ce mai scriu?
Nu te aștepta să-ți țin discursuri despre cum eu scriu pentru mine și vreau doar să fac artă pentru bucuria mea. N-am să spun asta, iar cine o spune, minte! Eu scriu pentru tine; să te fac să înțelegi, să simți, să te îndrăgostești, să-ți dorești și să te ridici. Eu știu deja povestea din roman și am plâns la finalul deja scris. Dar știi ce?! Poate romanul ăsta nu va avea succes cât să fi meritat efortul, dar poate la al 10-lea sau la al 100-lea, tot am să stau în fața unei mulțimi care va ști cine sunt și-mi va ști poveștile.
Dacă aș avea câte un cent pentru fiecare Nu poți!, N-ai să reușești! și Nu ești în stare!, n-aș mai fi nevoită să scriu ca să supraviețuiesc.
Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
