Existǎ o modǎ tristă a absurdizarii ideii de „traumǎ”. Toată lumea e vindecător, toată lumea are ceva de vindecat și tot ce ni se întâmplă in afara firescului ne traumatizează. Fiindcă m-am oprit adesea să-mi trag sufletul pe Talpa Iadului, îndrăznesc azi sǎ vorbesc despre cât de puternic arde focul, despre cum se pot umple plămânii de fum și despre cum se tratează arsurile.
E drept cǎ fiecare-și trăiește propriul Iad, fiecare arde diferit căci pielea unora e mai subțire, a altora cu mai multe straturi, iar unii au chiar înveliș de armadillo, dar trebuie sǎ cădem de acord cǎ una e sǎ te frigi și alta-i să-ți pătrundă focul până la carne. E drept cǎ doare și sǎ te frigi, dar traumele nu sunt neapărat despre durere. Când focul ajunge la carne, unora le miroase a fripturǎ și nu-și trag sufletul din flăcări căci se îmbie cu iluzia ospățului. Unii știu cǎ de plitǎ nu se pot atinge, dar își pot încălzi oricând tălpile pe teracota arsǎ, însǎ existǎ și aceia cărora li s-a spus doar cǎ focul încălzește si tremurând de spaimǎ se ghemuiesc într-un cuptor de crematoriu și realizează cǎ ard de vii abia atunci când bucăți din ce-au fost înainte cad la picioarele lor transformate în scrum.
Dacǎ e sǎ vorbim despre ce e sau ce nu e o traumǎ, ți-aș putea spune ca însăși nașterea e o traumǎ pe care unii n-o îmblânzesc niciodată. E de-a dreptul tragic sǎ fii rupt din dumnezeire si aruncat în efemeritate ca și cum ți s-ar face un favor. Lucrurile care trag colțurile gurii în jos, care te fac sǎ oftezi adânc sau care se simt ca un ghiont scurt nu sunt traume. Nu e traumatizant sǎ nu găsești lapte de soia la Lidl și-n aceeași zi sa te cerți și cu o bătrână arțăgoasă. Traumatizant este însǎ atunci când trăiești fără ca existența ta sǎ conteze – când deși ești viu, te miști și răspunzi când ești strigat pe nume, toți se comportǎ de parcǎ ești doar un concept, o idee a existenței. Traumele apar atunci când exiști doar ca formǎ de amuzament, experiment social sau scuzǎ pentru alții și acțiunile lor.
Traumele nu doar pișcă, ci pătrund adânc in carnea subconștientului. Rănile sunt atât de adânci, de neglijate și de tacticos poziționate încât nu le-ar putea cicatriza nici toată crema de gălbenele din lume. E sisific fie și doar sǎ vrei sǎ le vindeci. Ele trebuie conștientizate, explorate și curățate. Trebuie sa înveți cum sǎ le apeși ca să-ți poți presa subconștientul sa facă ce vrei tu, nu sa încerci sa le eviți ca atunci când el va dori sa le folosească pentru a te convinge sa faci ceva ce nici ție nu-ți vine sa crezi ca ai fi putut fi capabil sa faci, Nu caută leacuri, nu caută sǎ acoperi rănile sau sǎ le dosești cu disociere. Caută-le cauza, invațǎ sǎ o eviți si nu te comporta ca un om plin de răni.
Am aflat acum multă vreme de la un om mai inteligent decât mine cǎ noi suntem ceea ce alegem sǎ fim, nu ceea ce-am trăit. Eu nu sunt un om rănit, nu sunt o victimǎ și nici un invalid emoțional. Am ars de vie ani la rând, dar nu sunt cenușă, nu sunt scrum, nu sunt fum. Am ales sǎ fiu soare, foc, enoție, putere și poveste. Nu sunt cine spun ei, ci cine spun eu! Nu sunt grămada de moloz din urma lor, ci artǎ și praful. Am aripi, nu bandaje!
Așa cǎ nu-ți mai amputa mâna doar pentru ca ți-ai atins vârful degetului de plita încinsă. Iar dacǎ subconștientul tău e plin de răni adânci, simte-le, curăță-le și folosește-le pentru a schimba ceea ce pare a fi soartǎ.
Facebook
WhatsApp
TikTok
