Cultura românească, deși poate fi ușor considerată o tocăniță antropologică, are rădăcini adânci și bine ramificate pe sub ogoare. Putem discuta mult despre profunzimea limbajului și cuvintele care nu pot fi traduse, despre complexitatea limbajului paraverbal ori despre superstiții și credințe păgâne, însǎ, pentru mine cel puțin, cel mai fascinant lucru în cultura noastră e blestemul. Sǎ te pună sfântul să-i calci romanului pe coadǎ cǎ te spurcǎ de nu te mai spală nici Dunărea. Și nu vorbesc aici despre înjurături, deși și acolo suntem maeștri. Vorbesc despre complexitatea blestemelor romanești, despre ușurința cu care românul le aruncǎ și despre însemnătatea lor care, de multe ori, trece și-n lumea de dincolo.
Exista blesteme pe care le rostim zi de zi fără sǎ ne dǎm seama, așa cum este Lua-te-ar naiba!, însǎ existǎ și blesteme mai grele cum ar fi Arzǎ-te-ar pe mațe!. Din punctul meu de vedere însǎ, cel mai greu blestem din cultura românească este Nu te-ar mai rǎbda pământu’! M-am surprins folosindu-l în momentele în care toleranța mea ajunsese la limitǎ, însǎ suntem atât de obișnuiți sǎ blestemăm încât nu realizăm de multe ori ce scoatem pe gurǎ.
În cazul acestui blestem nu vorbim doar despre a dori moartea chinuitoare a cuiva, ci despre a-i blestema întreaga existențǎ, în trup și-n țărânǎ. Mai întâi îi spui cuiva cǎ este atât de nemernic, atât de nedemn, de rău, de otrăvit pentru lume încât pământul n-are sǎ mai poată îndura mult pasul apăsat al celui vizat. Sǎ fii atât de lipsit de orice urmǎ de bine încât cineva să-și dorească, de fapt cineva să-și pună sufletul la bătaie pentru a spera ca pământul sǎ nu te mai rabde, sǎ se sature de tine și sǎ te facă pulbere. Sǎ blestemi e împotriva firii creștine. Deci imaginează-ți cât de urâcios trebuie să-ți fie sufletul ca cineva dintr-un popor profund creștin să-și riște mântuirea pentru a-i cere pământului să-ți șteargă urmele.
Pe de altǎ parte, pământul pentru români nu e doar cel fizic, cel pe care călcăm. Pământul însuși e o entitate, un fel de zeu străvechi acceptat și-n creștinism. Pământul e punctul de reper cel mai greu în cultura populară. Pentru el Ion a ucis și-a lăsat deoparte iubirea, pentru el Moromete și-a distrus familia, pentru el s-a vărsat sânge în legendele populare. Deci dacǎ nu te mai rabdă pământul, înseamnă cǎ nu mai ești demn de limba pe care-o vorbești, de mâncarea pe care-o mănânci, de icoana la care te rogi. Când cineva-și dorește sǎ nu te mai rabde pământul, îți neagă întreaga apartenențǎ la acest popor creștin legat cu funie de glie. Spiritul care-ți zace în sânge fără să-l bagi de seamǎ ar trebui sǎ te mistuie când s-o decide pământul sǎ nu te mai rabde.
Și cǎ tot vorbeam despre trecerea dincolo de moarte a blestemului, ei bine, unde ajungi după ce dai ortul popii? În pământ! Eh, nici odihnǎ veșnică sǎ n-ai cǎ nu te-o lǎsa pământul să-și faci somnul. Te-o întoarce și te-o perpeli cǎ nu te mai rabdă, iar tu n-oi avea liniște nici pe lumea cealaltă. În plus, în pământul în care ajungi te-or aștepta strămoșii, neamul tău, dar dacǎ pământul nu te-o mai rǎbda, nu te va lǎsa să-i întâlnești.
Nu te-ar mai rǎbda pământu’ te rupe de neam, de tradiție, de lumea asta și de odihna veșnică. Dacǎ-i spui cuiva să-l ia Dracu măcar știe unde se duce. În cazul ăsta n-oi mai avea liniște pânǎ când nu s-o prăpădi însuși pământul. Dac-oi auzi pe cineva că-ți zice asta să-ți pui la îndoială moralitatea, educația socială, firea și orice altceva cǎ dacǎ s-o decide pământul sǎ nu te mai rabde nici măcar praful nu mai are cum sa se aleagă tine.
Facebook
WhatsApp
TikTok
