FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Nu sunt optimistă!

Se întâmplă adesea ca oamenii să confunde optimismul cu lupta pentru supraviețuire. Cel puțin în ceea ce mă privește și mai ales venind de la oamenii care cred că au probleme și se comportă de parcă eu aș fi această rază de soare care face lumea un loc mai bun. E cazul să rezolvăm și această confuzie de termeni pentru că oamenii confundă adesea inocența mea cu optimismul și pragmatismul cu pesimismul.

   În primul rând, inocența e o alegere. Am mai vorbit despre asta. Aleg să văd binele din oameni, potențialul din lucruri pentru că, dacă n-aș face asta, tot gunoiul din jur m-ar sufoca. Știu și eu cum sunt oamenii. Știu și văd cui îi pasă și cui nu. Văd felul în care se raportează oamenii la mine, dar la ce bun să-i urăsc? Pe cine ajută? Pe mine? În niciun caz! Aș fi singura interesată și afectată. Dacă mi-ai făcut rău, iar eu continui să-ți zâmbesc înseamnă că nu mai valorezi nici măcar atât cât să mă doară. Dacă n-am plecat, deși nu mi-ai dat niciodată vreun motiv să rămân, nu e pentru că nu văd ce faci, ci pentru că văd dincolo de acțiunile tale conștiente.

   Trecând peste inocența mea la care n-am să renunț pentru simplul fapt c-am văzut cât de mult le schimbă viața unora, să vorbim totuși despre optimism. În primul rând, optimismul e un întreg concept filosofic, foarte complex de altfel, iar eu n-am nimic în comun cu el. Cred că există bine în oameni, nu că oamenii sunt buni. Cred că se întâmplă lucruri bune, dar nu cred că binele este mai puternic decât absența lui. Și, poate cel mai important, potrivit conceptului filosofic, optimistul este acela care crede că lumea în care trăim este cea mai bună versiune, cea mai bună dintre lumile posibile. Serios? Asta e cel mai bine posibil? Păcat că expresivitatea mea nu se poate transmite în scris.

   Faptul că sunt emoțional pregătită de orice, ăsta nu e optimism. Pur și simplu, nu mă mai surprinde nimic. Am spus-o de multe ori: am învățat că nu are rost să mă plâng, să mă menajez, să cer să fiu scuzată de la lucrurile firești doar pentru că am trecut prin toate cele șapte iaduri. Ca să supraviețuiesc, pentru că trebuie să supraviețuiesc, am învățat să stau jos, zâmbind și să aștept; nu să se întâmple tot ce-i mai rău, ci să se întâmple tot ce trebuie să se întâmple. Nu cred că lucrurile sunt rele sau bune. Nu cred că oamenii doar scuipă foc sau curcubee. Cred în starea de fapt a lucrurilor. Cred în lucrurile pe care le văd, care se întâmplă și le trăiesc așa cum le văd, așa cum se întâmplă.

   Mi-au luat copilăria! A trebuit să înțeleg mult prea multe mult prea devreme și a trebuit să mă adaptez repede la tot ce venea. Dacă eram o optimistă, aș fi crezut că totul va fi mai bine și m-aș fi izbit de obstacole fără să învăț vreodată cum să mă feresc de ele pentru că tot ce-aș fi făcut ar fi fost să sper că nu mai vin. Dacă eram pesimistă, mă transformam în monstrul pe care aproape l-am scăpat de sub control și aș fi trăit așteptând să fiu lovită și lovind înapoi cu putere. Dar inocența, inocența mă ajută să-i iert pe cei care mi-au furat copilăria. Fără ea, focul din mine i-ar fi ars de mult.

   Când iert, când ajut oameni incapabili de recunoștință, când le scriu celor care nu-mi scriu niciodată înapoi, când zâmbesc, când încerc să repar, când nu mă opresc ca să-mi trag sufletul – nu e optimism, e luptă pentru supraviețuire.

Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…