Ieri, 03 decembrie a.c., a fost Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități și-am luat parte la o lansare de carte care vorbește tocmai despre aceste persoane speciale. Într-unul dintre Amfiteatrele Universtiatii Valahia din Târgoviște, Ionuț Daniel Chiva, absolvent de istorie și actual student al Facultății de Drept, și-a lansat un nou volum care vorbește despre percepția societății românești asupra acestor persoane, despre felul in care au foat, sau mai bine zis am fost băgați sub preș.
La eveniment au luat parte membrii din conducerea Universității, psihologi, profesori si chiar reprezentanți ai Ligii Studenților. Zeci de oameni au fost alături de Ionuț, un tânăr pe care scaunul cu rotile nu l-a oprit din visul lui de a face lumea un loc mai bun, din dorința lui de a schimba percepția oamenilor asupra persoanelor cu dizabilități.
Printre cei care au vrut să-i fie alături lui Ionuț m-am numărat și eu, căci mi-ar plăcea să-i încurajez determinarea și sǎ fiu pentru el o garanție a faptului cǎ merge pe drumul care trebuie. Am fost acolo in calitate de fost student al Universității, un student care încă își mai păstrează prieteniile cu profesori și care a fost încurajat fără excepție. Însǎ am fost acolo cu precădere in calitatea mea de persoanǎ cu dizabilități. Da, am o dizabilitate, una gravǎ, dar putini știu despre asta pentru cǎ m-am străduit ani la rând sǎ nu fie lucrul care sa ma definească, iar cei apropiați nici nu mai au in minte acest aspect. Am avut norocul de a fi înconjurată de oameni pentru care sa conteze mai mult cine sunt decât cum și cât văd.
E ceva însǎ despre care vreau sǎ vorbesc si acum. Sunt câteva cuvinte pe care ar trebui sa ți le scoți din vocabular pentru cǎ sunt ofensatorii, dureroase și nu arată altceva decât ignoranțǎ, Așa cum nu este deloc în regulǎ sǎ folosești cuvântul ț***n înțelegând ca ei sunt romi, iar acel termen era desemnat pentru a-i umili, pentru a le reaminti cǎ sunt robi, existǎ cuvinte cu exact aceeași încărcătură și la adresa persoanelor cu deficiențe.
Primul pe listǎ este handicapat – acest termen a fost împrumutat din sport și e menit sǎ accentueze un dezavantaj. Cu timpul, felul in care oamenii l-au folosit i-a oferit un sens negativ, peiorativ. Pe de-o parte, acest termen ne pune pe toți într-o categorie de invalizi, inadaptați și săraci din punct de vedere cognitiv. Și acum te întreb, după atâția ani de când citești ce scriu, ți se pare că-ți sunt inferioarǎ exclusiv din cauza acestui aspect? Acest termen este o reamintire constantǎ a unei realități pe care niciunul dintre noi nu a ales-o sau nu și-a dorit-o. Și mai josnic este atunci când folosești cuvânt acesta ca sǎ jignești pe cineva, sǎ umilești pe cineva. Când cineva se enervează pe o persoanǎ cu dizabilități folosește acel termen pentru a-i reaminti cǎ nu are valoare, cǎ e inferior. Repet, îți sunt inferioarǎ? Alții folosesc acest cuvânt pentru a insulta pe cineva. Realitatea mea si a peste un milion de romani e o insulta? Eu sunt o insulta in ochii tai? Sunt ceva atât de josnic, atât de bun de nimic, atât de lipsit de valoare încât atunci când te superi pe cineva sau când vrei să-l umilești ii spui ca e ca mine? Crezi ca eu am ales sa fiu așa si acum merit sa fiu umilita, insultată, folosită pe post de jignire, ironizată si tratată ca fiind lipsită de valoare? Crezi ca mi-am creat singura dizabilitatea ca sa ma simt specială? Crezi ca am ales sa trec prin bullying, lecții făcute cu mama, uitat la semafoare cu ajutorului telefonului, citit de cărți cu lupa, 10 operații si mii de ore de dureri doar ca sa par mai interesantă? Crezi ca îmi doream sa aud oamenii cum spun ca nu ar trebui sa am drept de vot, ca ar trebui sa stau in casa daca am o dizabilitate sau ca indemnizația mea e o povara si un furt pe care statul îl face din buzunarul plătitorilor de taxe? Si daca nu crezi toate astea despre mine, de ce crezi ca e amuzant sau umilitor să-i spui cuiva ca e ca mine?
Pe lista cuvintelor care ar trebui să-ți dispară din vocabular sunt si „chior”, „ciung”. „Retardat”, diliu”. „Autist”, „surd”, „olog”. In special folosite cu sens peiorativ, aceste cuvinte sunt o rușine la adresa cui le scoate pe gurǎ. Aceste cuvinte nu descriu o situație amuzantă, ci realitatea multora. Închide-ți ochii și inceara sa mergi așa prin propria ta casa pentru măcar o ora; pune-te într-un scaun rulant si ieși pe strada pana la Mega; leagă-ți mâinile la spate si încearcă sa faci toate treburile zilnice. Mai e amuzant? Ți se mai pare pertinent sa urli aceste cuvinte de parca ai rosti adevăruri de ne contrazis?
N-am ales sa fiu persoana cu dizabilități. Niciunul dintre noi nu alege. Fie ne naștem așa, fie, ca si in cazul meu, ne nimerim in contextele nepotrivite. Ce tu ignori cu desăvârșire e faptul ca intre noi doi, intre titulatura de „handicapat” si cea de „om normal” nu e nimic mai mult decât o clipa. O clipa in care poți ajunge pe aceeași lista cu mine. O clipa in care realitatea mea devine a noastră.
Doar pentru ca nu ma plâng, nu înseamnă ca nu plâng. Doar pentru ca nu ma vezi în chinuri, nu înseamnă ca nu ma doare. Doar pentru ca eu sunt mai mult decât deficiența mea medicală nu înseamnă ca toți suntem. Eu sunt un caz fericit, dar mulți ca mine sunt abandonați de familie si exploatați cum nu se poate mai rău de oameni care nu țin cont de nimic.
Neștiința e un hazard, ignoranța însǎ e o alegere. Poate pana azi nu știai cât de rău se simt astfel de cuvinte, dar acum știi, iar daca alegi sa ignori e doar pentru ca vrei, doar pentru ca nu te interesează, doar pentru ca in realitate, daca nu te afectează in mod direct o chestiune, nu dai doi bani pe ea. Îmi doresc din suflet sa nu afli vreodată ce înseamnă o dizabilitate, dar din păcate unii dintre cei care s-au bucurat sa ma umilească plătesc acum prin ei sau prin proprii lor copii.
Nu uita, realitatea mea nu e o umilință, dar nici o alegere.
Facebook
WhatsApp
TikTok
