Azi îți voi spune un lucru care te va durea. Nu te iubesc pe tine! Nu te-am iubit niciodată și ăsta a fost micul meu secret. Am un secret pe care tu, muritorule, n-ai timp suficient să-l poți descoperi și nici minte suficientă să-l pricepi. Tu ești doar o grămadă de molecule strânse la un loc de un miracol. N-ai înțeles nici tu ce ești după milioane de ani de evoluție și crezi c-ai putea înțelege cine sunt eu? Tu nu vezi ce-i în jurul tău și nici nu îi auzi pe cei care strigă la tine și crezi c-ai putea să-mi auzi mie șoaptele și să-mi vezi chipul? Tu nu ști de unde ai venit, ce faci aici și încotro te duci, dar vrei să înțelegi de ce nu te-am iubit? Dacă te-aș fi iubit, ai fi înțeles? Ai fi avut puterea să iubești ceva ce n-ai fi putut atinge? Ai fi putut rămâne cu mine chiar și atunci când eu aș fi plecat? Vrei să știi de ce nu te-am iubit?
Cum să iubesc o creatură care-a primit darul rațiunii, dar care nu-și conștientizează propria existență? Cum să iubesc ceva ce, mai devreme sau mai târziu, moare? Cum să las în lumea mea pe cineva atât de impur, instabil și fragil? Te-am privit cât pentru o eternitate din viața ta și-o clipă din a mea. Am privit cu dragoste magia mea pe care-am pus-n-n tine. M-am îndrăgostit nebunește de miracolul pe care-l pot înfăptui și-am savurat tot ce-am putut construi mai bine. Tu n-ai existat! A existat puritatea și harul pe care eu, cu ochii deschiși, le-am construit deasupra ta ca pe o mantie care să acopere neputința mizeră în care te-ai născut de fapt.
Mi-am iubit dorințele, visele și speranța. Mi-am iubit mintea și-am iubit Luceafărul căruia eu îi dau lumina. Mi-am iubit plăcerile nevinovate și păcatul, disperarea și inocența, credințele și frica. Am construit și-am ținut strâns în mâini toată puterea mea de creator. Tu fără harul meu n-ai fi nimic! Te-am ales pe tine, muritor neînsemnat, și-am pus deasupra ta toată bolta cerului, dar nu pentru c-ai fi tu un Luceafăr, ci pentru că ai avut norocul de a-mi pica la picioare. Știu că mă iubești și știu c-ai înțeles, în nemernicia ta, că-i o minune privirea mea ațintită spre tine. Ești atât de slab încât simt disperarea cu care mă implori în sinea ta să te mai mint, să te mai folosesc. Ai avut lumea la picioare și puteai avea întregul univers, dar în neștiința ta n-ai înțeles nimic.
Încă n-ai înțeles că nu iubesc nimic din ce nu vine din magia mea? Nu poate duce lumea voastră mică toate câte pot eu simți și nici tu nu-mi poți oferi câte pot eu să iau singură de la Univers. Am vrut să văd cum se simtă când iubești și pe altcineva, dar, iată! N-am cum să iubesc ceva ce nu-mi aparține, ceva atât de lipsit de sens și esență. N-am să mai încerc! Doar Universul însuși poate duce-n constelațiile lui lumina din sufletul meu prea mare pentru o lumea mică așa cum e a ta. Nu te-am iubit, dar mi-a fost milă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
