FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Nu e suficient doar sǎ ne iubim

Ce simplu ar fi sǎ urăsc universul; să-l învinovățesc pe el pentru sorțile noastre, sǎ strig și sǎ blestem, iar el să-mi îndure durerea în tăcere. De asta avem uneori nevoie de o forță dincolo de noi – să-i punem ei în cârcă neputința, nedreptatea și durerea. Dar știm amândoi cǎ nu putem da vina pe nimeni. Știm și tu și eu cǎ lucrurile se întâmplă în momentele potrivite oricât de incomode ne-ar fi și cǎ existǎ un motiv clar pentru care povestea noastră se scrie în douǎ cărți separate – douǎ cărți care au personaje comune, se pot citi în paralel, dar care nu vor deveni niciodată partea unui șir interminabil de romane cu iubiri interzise care-și găsesc finalul fericit. Finalul nostru nu e pe placul devoratorilor de cărți. N-ar citi nimeni o carte despre noi pentru cǎ nimeni nu vrea sǎ audă despre cât de meschin e de fapt destinul. 

Mai ții minte cum ne-am cunoscut? Mai ții minte ce mi-ai spus prima datǎ, ce rochie purtam, în ce direcție îți era privirea, cine era lângă tine sau cât era ceasul? E pentru prima datǎ când nu știu cum sǎ le spun oamenilor cǎ mi-am cunoscut muza – ce le zic? Le spun cǎ n-am înțeles cum am ajuns aici, dar cǎ ai rădăcini atât de adânci în sufletul meu încât dacǎ te-aș smulge ar lua-o la vale și tot ce-am construit în mine? Știu! O sǎ le spun despre ochii verzi. Da! Ochii verzi! Despre ei tot scriu și n-o să-și dea seama cǎ sunt ai tăi. Dar tu sǎ știi! Tu sǎ nu crezi cǎ sunt doi ochi oarecare! Lor am sǎ le spun cǎ ne iubim, căci nu știu cum sǎ le explic altfel de ce tot scriu despre tine de atâta vreme. Lor am sǎ le scriu povești în care ne-am întâlnit, ne-am iubit și-am rămas agățați unul de mâna altuia pânǎ la final. Nu o sǎ le spun cǎ nu ne vom iubi niciodată, nu o sǎ le spun cǎ nici măcar contextul potrivit nu ne-ar fi salvat. Lor nu le voi spune cǎ era greșit sǎ iubim, ci cǎ era prea târziu. Da! Am sǎ dau vina pe timp, nu pe noi! 

Mai știi când ai simțit pentru prima datǎ cǎ iubirea noastră e menită sǎ devină revelație, nu relație? Poți să-ți aduci aminte ziua în care ai înțeles cǎ nu suntem doar o coincidențǎ unul în viața celuilalt? Pot să-mi amintesc c-a fost o vreme în care te-aș fi încurajat sǎ calci în picioare orice-ar fi fost în drumul tău pânǎ la mine. Ce meschin! Ce machiavellic! A fost o vreme în care, dacǎ m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus cǎ doar împreună putem trăi veșnic. A fost o vreme în care tot ce eram eu spera sǎ se topească în tot ce-mi doream sǎ fi fost tu. 

Mai ții minte toate visurile pe care îți spuneam cǎ le am? O parte din mine încă mai vrea sǎ pășim împreună spre ele. E o parte din mine care încă ți-ar mai spune sǎ renunți la tot, sǎ fugim, sǎ trăim departe de toți cei care cred cǎ știu mai bine decât noi cum trebuie sǎ trăim. Dar la ce bun? Nu trăim cu ochii închiși, cu parfum de cafea în fiecare por și nici nu am suficient praf de stele pentru amândoi. 

Am sǎ fiu îndrăgostită pentru eternitate de acei ochi verzi și-o sǎ ne iubim în fiecare cuvânt pe care-l voi scrie cu gândul la tine, însǎ e bine sǎ înțelegem cǎ pentru noi nu a fost nici prea târziu, nici contextul nepotrivit, nici o ironie a sorții. Pentru noi a fost ce-am ales noi sǎ fie. Nu e suficient sǎ ne iubim – nu poate fi asta scuza pe care s-o folosim pentru a justifica rănile pe care le-am crea în jur. Nouǎ nu ne e suficientă o clipǎ – iubirea noastră ar avea nevoie de vieți întregi, de poezie, de muzicǎ – și singurul loc în care le poate avea pe toate e-n clipele astea în care eu îți scriu cât de mult ne-am fi iubit, iar tu citești. 

De-ar știi ei cǎ ochii verzi despre care scriu azi sunt ai tăi…