Deși eram în aceeași încăpere, mă uitam la el absentă. Nu pentru că nu aș fi vrut să fiu acolo, ci pentru că voim să-l văd din exteriorul propriilor mele emoții. Dacă l-aș fi privit prezentă ochii lui verzi m-ar fi făcut să îmi încalc principii pe care nu le-aș fi încălcat vreodată pentru altcineva și să spun lucruri pe care nici măcar să le scriu nu puteam. Dacă aș fi fost prezentă m-ar fi simțit cum sunt deja a lui. Așa că am ales că mă retrag și să privesc ca un observator curios felul în care se poartă.
În timp ce stăteam pe balcon cu o sticlă de vin între noi și două pahare aproape goale, l-am surprins pentru o clipă cum a închis ochii, a lăsat ușor capul pe spate și-a inspirat adânc de parcă ar fi vrut să absoarbă tot parfumul momentului și să nu-l mai poată uita niciodată. Avea o liniște și o siguranță pe care nu le mai întâlnisem până atunci, dar nu-mi puteam da seama dacă era sigur că sunt deja a lui sau era doar sigur că mă poate convinge să-i fiu păcat.
De obicei, când mă simt atât de firesc lângă un proaspăt nestrăin tind să cred c-am mai trăit măcar o viață împreună, dar cu el nu era așa. Simțeam că pe el îl întâlnisem pentru prima dată și mă speria și mai tare felul în care mă făcea să mă simt. Era de parcă îmi anticipa fiecare gest, iar instinctul meu de conservare îmi ridica toate barierele asigurându-mă că e cel mai potrivit moment să rămân goală de precauții și temeri.
Încercam să descifrez în acei ochi verzi motivul pentru care mă aleseseră pe mine și de ce, dintre atâția ochi scriși care mă iubeau, aceia păreau să fie cei capabili să mă facă să mă reîndrăgostesc de ei din nou și din nou. Să fi fost el ceea ce căutam eu sau să fi obosit eu căutând și să mă mint că l-am găsit? Erau aceia ochii verzi pe care-i scrisesem atâta vreme sau erau doar o altă pereche ce se va închide și va dispărea în absurdul universului?
L-am privit multă vreme încercând să-mi dau seama dacă vede sau nu ce simt, dacă simte sau nu ceea ce văd eu, dacă suntem sau doar încercăm să fim. Am vorbit ore în sir despre visuri, călătorii și decorațiuni interioare, dar cred că am pierdut multe detalii în încercarea mea de a rămâne rece.
Toată rațiunea mea, toată analiza mea jurnalistică, toată psihanaliza și semiotica de până atunci s-au spulberat când, fără vreun avertisment, m-a prins de mână, m-a tras spre el și după ce m-a privit fix în ochi atât cât să oprească timpul, m-a sărutat. Am renunțat atunci la rațiune și l-am lăsat să-mi audă inima bătrând, să-mi simtă încrederea, să-mi inspire parfumul. Îi simțeam mâinile pe corpul meu și tresăream ușor la fiecare atingere. N-am mai filtrat nimic atunci, căci nu mai aveam puterea și m-am uitat în ochii lui până când am fost sigură că văd ce e dincolo de mult prea multele mele gânduri.
Atunci a început și s-a sfârșit totul. Atunci ne-am fost pentru prima și ultima dată, căci ne-am amintit rapid cât de diferite sunt viețile noastre față de cum ar fi fost corect. Ne-am privit atunci înțelegând că asta ar fi putut să fie deși n-avea să existe cu adevărat niciodată, Eram încă două suflete care se-ntâlniseră prea târziu sau prea devreme.
Când vrem să ne amintim cum ar fi putut fi, ne întoarcem cu mintea la acea frântură de vis. Deși e mai ușor să ne doară tot ce nu era, e mai înțelept să ne hrănim cu ce-am fost.
Balconul a fost un loc. Vinul, un pretext. Sărutul, o mușcătură din vis și noi, doi nestrăini care se vor reîntâlni în vieți cu sorți mai miloase.
Facebook
WhatsApp
TikTok
