FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Muza

   M-am mutat de colo până colo prin casa asta. Am stat la birou, la fereastră, în mijlocul camerei pe podea, în cada plină cu apă caldă, pe masa din bucătărie și chiar și lângă ușa de la intrare și nimic! Nu reușesc să-mi adun gândurile și să termin cartea pe care editura deja mă presează să o finalizez. Am mai avut blocaje, dar acum pare să nu mă ajute nimic. Nu mă ajută muzica, nu mă ajută liniște și nici măcar vinul nu mă ajută. Nu știu ce am sau ce n-am, dar nu reușesc să termin ultimul capitol al romanului. Să-i scriu un final fericit și îngrozitor de plictisitor sau să scriu finalurile care mie-mi plac atât de mult? Nu mai știu nimic…

Încercând să-mi adun sufletul și să-l transform în artă, mă îndrept spre bucătărie pentru a-mi face o cafea. Iubesc mirosul cafelei proaspăt măcinate și senzația de liniște și echilibru pe care mi-o oferă fiecare primă înghițitură de cafea caldă. Mă uit câteva secunde după lapte, căci mereu uit unde-l pun și, cu bucuria unui copil care e gata să devoreze ciocolata cu lapte a bunicii, pun lichidul alb și dulce peste cafeaua amară. Nimic nu mă hipnotizează mai profund decât acele câteva clipe în care laptele își face loc prin întunericul cafelei. Pentru o clipă mă conectez la întreg balansul universului și înțeleg cât de fragil și misterios e felul în care lumina și întunericul au decis să coexiste.

Mi-am luat cana de cafea și m-am așezat în fața ferestrei mari din casă. Are 5 metri lungime și se întinde pe ambele etaje. Mă uitam în gol și așteptam să apară acea idee care să-mi facă cititorii să regrete că povestea scrisă de mine se încheie. Fără să-mi dau seama mi-au picat ochii pe lampa mare de citit de lângă raftul de cărți. Am rămas cu privirea ațintită pe ea minute în șir. Ce bine e să fii și să nu știi! mi-am spus. Mi-am dat seama repede că începusem să devin geloasă pe existența lămpii. De ce trebuie ea să existe și eu să trăiesc?

Mă simțeam de parcă toate emoțiile îmi părăsiseră de mult corpul, iar rațiunea se chinuia să le mimeze. Poate că mintea mea era prea obosită sau poate încercam să caut o nouă dramă, o nouă poveste imposibilă care să mă ajute să-mi termin romanul. Am continuat să-mi beau cafeaua și, cu cât trecea mai mult timp, cu atât existența lămpii avea mai mult sens. Uneori, pentru artiști, cele mai absurde și neînsemnate lucruri au rolul cel mai important.

După circa 10 minute de holbat la o lampă de citit de parcă aș fi fost în mijlocul unui atac cerebral, m-am ridicat, m-am așezat înapoi la birou și mi-am dat seama că acela este finalul perfect pentru povestea mea. Aș putea să scriu despre cum lampa mi-a călăuzit drumul prin multe povești, despre cât de importantă e și despre cum n-aș fi putut să aflu atât de multe lucruri fără ea, dar nu pot să-mi duc cititorii de nas cu un final așa banal. Am să le scriu că lampa e stricată. Că nu mai luminează de mult, dar totuși o șterg de praf în fiecare săptămână. Așa am să-i fac să se întrebe de ce e acea lampă atât de specială sau ce-i în neregulă cu mine de păstrez o lampă care nu-și mai atinge unicul scop.

Bizar loc e mintea scriitorului…

 

Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…