I-am spus: Știi, universul nu poate fi părtaș deciziilor noastre. El trebuie să existe obiectiv, așa că, de fiecare dată când noi luăm o decizie, el continuă să existe și-n absența și prezența deciziei noastre. A început să râdă atunci și mă privea ca pe-o nebună. Mi-a spus pentru a nu știu câta oară că vorbesc prostii, că nu pot purta o discuție ca un om normal și că o să îmi pierd mințile de la toate aberațiile pe care le citesc și scriu. El considera dezordine felul tacticos în care strecuram cărți în toate locurile posibile din casă, iar faptul că-mi cheltuiam aproape toți banii pe cărți era o „risipă” pe care o critica de câte ori avea ocazia.
Evident că n-a înțeles nimic din ce-i spusesem și-a continuat să-mi explice, pe un ton mândru și dornic de aplauze, de ce prezentul lui e cea mai bună opțiune de-a trăi pentru mine. În ochii lui era aceeași lipsă de orice altceva mai puțin de sine. Avea privirea oricărui narcisist, iar furia a înlocuit treptat rânjetul căci realiza că nu mai gravitam în jurul lui. Pierduse definitiv jucăria preferată și-l frustra teribil toată munca depusă pentru a răsuci cheița. După ce și-a terminat discursul și cafeaua, văzând fața mea fără expresie sprijinită în propriile-mi palme, s-a ridicat și a plecat fără să mai scoată vreun cuvânt. Înțelesese, speram eu, că universul s-a rupt în două, iar jumătatea asta ce-o trăim e cea cu povestea ajunsă la final.
Eu am rămas la masă, prizoniera gândurilor, privind în gol. Nici nu mă atinsesem de ceașca de cafea. Priveam spre ușa de sticlă a cafenelei și încercam să nu transmit în exterior furia pe care i-o purtam universului în acele clipe realizând că afurisita de metafizică mă făcea să fiu fericită și nefericită deopotrivă. M-am bucurat o vreme c-am găsit puterea de a pleca din locul în care visurile mele se stingeau și-n care sufletul meu se dezintegra cu fiecare clipă care trecea, dar m-a cuprins o furie puternică pe afurisitul de univers atunci când am realizat că există o altă eu care n-a scăpat. Eu exist undeva încă în acel iad, pierdută, incoloră, fadă. Ea există în lipsa curajului de a fi fugit la momentul potrivit, există și-n absența încrederii de sine, există și-n lipsa feminității. E dureros să realizezi că e un sine pe care nu-l poți salva, că undeva tu ești încă prins cu lanțuri și, deși ușa e larg deschisă, ți-e frică să ieși.
Deși mă doare să știu că într-un fir al poveștii sunt încă prinsă în lumile care mi-au fost iad, cred că doare mai tare să trăiești în dimensiunea-n care cel iubit alege să nu te iubească, în care visurile aleg să fugă de tine și-n care conștiința ta e trează. E sufocant gândul că pe un fir acei ochi verzi au ales curajul, riscul și haosul. Mă bucur pentru fata cu păr roz care-și vede zâmbetul oglindit în acei ochi mari. Poate unii mai neexperimentați vor spune că există un motiv pentru care am ales acest fir și nu altul și că sigur de partea cealaltă era mai rău, dar, în realitate nu-i așa. Universul nu are voie să se joace cu firele, să le încurce, să le înnoade, să le schimbe între ele ori să le taie. N-are voie să toarcă fire mai subțiri sau mai groase și nici nu ne poate influența cu nimic în privința materialului sau culorii pe care s-o alegem. Celelalte fire nealese nu sunt mai bune sau mai rele, ci doar sunt. Sunt cum nu vom știi niciodată.
Poate într-o altă cafenea, o aceeași jurnalistă cu păr roz alege să rămână prinsă în trecut, poate a ales să-și fi băut cafeaua, poate a ales să-și îngroape visurile. În universul pe care-l poate atinge, jurnalista cu păr roz a ales deja. A lăsat cafeaua nebăută pe masă și-a plecat mai departe, cu sau fără ochi verzi care s-o privească uimiți. În universul pe care-l poate atinge, pentru prima dată, jurnalista cu păr roz s-a ales pe ea; și-a ales firul pe care să-l toarcă și pe care să-l despice din când în când doar ca să-l poată împleti cu mai multă grijă.
Claudia F. BADEA este redactor/creator de conținut la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
