Am un sentiment ciudat…
E miezul zilei, probabil trecut de 12 pentru că am auzit copilul vecinei sosind de la școală. E aproape începutul verii și soarele deja începe să își facă de cap. Vântul încă-i face față, dar pare că nici el nu va mai rezista prea mult. Păsările și-au făcut loc prin copacii din zonă și prin coșurile blocului. Acum fac gălăgie și se agită să-și ducă viața lipsită de griji. Din când în când cântecul lor e întrerupt de câte un șofer care strigă la altul să se dea din fața lui, de vreun copil care țipă, ori de vecinii din blocul din față care par să se certe tot mai des pentru nimicuri.
Eu am terminat de corectat lucrările unor studenți, am dat de mâncare celor doi labradori și acum m-am așezat pe fotoliul de lângă fereastră. L-am așezat special aici pentru a mă bucura de lumina soarelui când citesc și pentru a mă asigura că rămân conectată la viața de afară. Trebuie să predau un curs, însă abia la ora 4, așa că profit de puținul timp pe care-l mai dedic lumilor construite de alții. Iau cartea lăsată tot de mine pe măsuța mică din lemn de lângă fotoliu și încerc să-mi dau seama unde am rămas căci pentru prima dată am uitat să pun semnul de carte unde trebuie. Ce-o fi fost cu mine? Oare ce m-a distras atunci? Citesc o pagină, două, trei… Acum m-a prins de-a binelea. Pentru că pierd noțiunea timpului, m-am oprit să verific cât e ceasul și să setez o alarmă pentru a nu întârzia din nou la curs.
Las ceasul pe pervaz și când să pun din nou mâna pe carte, privirea mea fuge către fereastră. O văd întâi pe vecina mea de la parter, o tânără artistă, cum sta în fund pe un coș de nuiele, cu un caiet la picioare și privește în sus. Cine știe la ce luceferi mai visează de data asta. E mereu cu capul în nori și uneori o văd căzând pe drum pentru că nu-i prea prezentă și picioarele nu se pot feri de ce nu văd. Când eram cât pe ce să mă întorc la cartea mea, ridic involuntar privirea și văd ceva ce nu credeam că o să văd vreodată. Pe cer e lună plină! Ce se petrece? Ce halucinație sinistră să am, ori ce neghiobie de glumă a cuiva să mai fie și asta? Mă frec la ochi, îmi scutur capul și ridic din nou privirea. Luna e tot acolo! Dar nu e așa cum o vedem noi noaptea. Nu! E limpede, e plină și e mai aproape de pământ decât de obicei. Pare că din clipă în clipă s-ar putea prăvăli peste noi și să ne strivească. Dar de ce nu se alarmează nimeni? De ce nu aleargă nimeni frenetic pe străzi? Unde sunt polițiștii panicați că nu știu care le este procedura în situații de genul, pompierii dispuși să prindă luna în cădere cu mâinile lor goale, ori jurnaliștii care oricum ar provoca un haos și mai mare? Oare n-a văzut nimeni altcineva că luna vine peste noi?!
Îmi mai scutur capul încă o dată, dar nimic nu se schimbă. Dacă doar eu văd năluca asta? Pe cine să întreb acum dacă și ochii lui văd la fel? Or să creadă toți că m-am smintit… Oare fata visătoare de jos vede și ea luna? Oare de aia se tot uita spre ea? Mă aplec peste geam să strig la ea, dar dispăruse. Nu mai erau nici ea, nici caietul și nici coșul de nuiele. Arunc o privire în jur sperând să mai văd pe cineva care să-mi confirme că nu înnebunesc, dar nu e nimeni. La o privire mai atentă văd un copil care cred că avea 10 ani. Stătea rezemat de un copac de lângă blocul meu și aproape că nici nu-l puteai vedea din cauza tufelor de flori pe care vecina bătrână de la etajul doi insista c-ar trebui să le păstrăm. N-am mai văzut până acum copilul ăsta. O fi nepotul cuiva, ori vreun copil rătăcit. Dacă s-a pierdut?! Bietul de el!
Mă grăbesc să iau papucii încercând să nu-i trezesc pe cei doi labradori. Dac-ar ști că ies fără ei s-ar supăra tare. Descui ușa încet și mă trezesc alergând pe scări în jos. Ies din bloc și încerc să localizez locul unde era copilul. Dau la o parte o tufă de dalii rozalii care-mi stătea în cale și văd copilul cu genunchii strânși la piept, plângând încet.
„ Ce s-a întâmplat, întreb blând încercând să nu-l sperii. Te-ai rătăcit?”
„Ai văzut ce lună frumoasă e astăzi?”
Și-a șters lacrimile cu mâinile și mi-a zâmbit cald, de parcă pe mine mă aștepta.
„Și tu o vezi, i-am zis cu glas stins, de parcă mi-ar fi fost rușine să recunosc c-o văd și eu.”
„Sigur că da. Eu am pus-o acolo! Vezi, oamenii nu observă luna nici dacă le-o pun pe cerul senin în miezul zilei.”
Nici n-a terminat bine de zis și-a revenit la plânsul tăcut cu genunchii la piept.
Am vrut să-l alin deși și eram în stare de șoc după ce-am auzit. Am vrut să-i ating umărul în semn compasiune, dar când mâna mea a atins tricoul lui roșu am auzit brusc sunetul incontestabil al alarmei. E 3 și jumătate. Trebuie să plec repede până nu întârzii din nou la cursuri.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
