FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – L-am ucis pe Dumnezeu!

Era odată o ființă superioară nouă. Un absolut în toate. Și noi, fărâmele, am trăit o vreme aspirând să devenim parte din absolut. Până într-o zi când, în nemernicia noastră, ne-am răzvrătit. N-am avut răbdarea și nici puterea să atingem absolutul. Așa că, în loc să ne recunoaștem limitarea și să aspirăm mai cu strădanie, ne-am revoltat și-am urlat ca absolutul să-și taie din limite și să ne înghită orișicum. În egoismul și-n mândria noastră, n-am considerat că trebuie noi să ne cățărăm mai voioși, ci am spus că-i vina absolutului că nu se lasă atins. Dar el ce era să facă? Să-și spulbere splendoarea pentru niște ființe incapabile să-i soarbă măreția? Ne-a creat, ne-a dat tot ce-a avut mai de preț și-a sperat că ne vom întoarce-n fericirea deplină în care ne-am născut. Dar noi n-am fost așa. Am fost limitați de la început și n-am avut nici puterea și nici voința să ne clădim mai strașnic.

   Întâi, ne-am revoltat. Și-am strigat la absolut și-am aruncat în el cu toate neîmplinirile, nereușitele și limitările noastre. Apoi, deși nu făcusem prea mulți pași spre el, am început să-i dăm înapoi și pe cei deja făcuți cu atâta trudă. Ne-am descotorosit de valori, de curățenie, de lumină. Am început să-l asediem. Ne-am gândit, în neștiința noastră, că dacă ne vom face rău se va îndura și ne va oferi și nouă absolutul lui de teama de a nu ne vedea spulberându-ne. Apoi am început să săvârșim orori ce nici în fundul Iadului nu se fac și le-am dedicat lui ca pe o jertfă bolnavă. Încet, încet, din disperare și egoism am rupt fiecare bucățică de el din noi și-am strâns-o în mâinile pline de păcate până ce s-a transformat într-o pulbere de agonie.

   Rând pe rând, i-am luat pe toți cei care mai credeau în absolut și ne-am înfipt ghearele murdare în inimile lor ca să scoate de acolo orice urmă de speranță. Am scrijelit cu ciudă în mințile lor pure și-am sădit acolo sămânța îndoielii. Apoi, de vreme ce absolutul era prea sugrumat de efemeritate ca să mai poată trimite vreo rază de lumină spre inimile care încă ar mai fi vrut să spere, ne-a fost ușor să-i întoarcem pe toți, rând pe rând, pe drumul de la absolut spre nicăieri.

   N-a mai rămas nimic bun în ființele astea putrede ce se cred vii! Și dac-a mai rămas vreun rest de mântuire ascuns prin inima vreunuia, o s-o înghițim în prima secundă în care va ieși afară. Gata! Am rămas aici doar noi, bucățile de carne fără suflare. Cu cât putrezim mai tare, cu atât răspândim boală și mirosul morții. Ne cade carnea de pe oase, iar noi mergem înainte râzând c-am astupat cu suflete moarte gura conștiinței. Nu mai e speranță, nu mai e simțire, nu mai e iubire. Acum e frig pentru c-am rămas goi și întuneric pentru că ne-am scos unul altuia ochii. Nici nu mai are rost să te întrebi dacă ești viu sau ai murit. Ce sens are? Care mai e diferența?

   Pentru fiecare clipă-n care ne-am privit ca oameni, ca bucăți de carne, și nu ca parte din absolut, timpul mai putea o mână de pământ peste mormântul în care zace azi adânc și tăcut Dumnezeu. L-am îngropat sub mii de ani de egoism, mândrie și păcate. Și pentru că toți l-am săpat mormântul și-apoi l-am acoperit, tot împreună ar trebui să și dăm la o parte toate greutățile pe care le-am pus peste el, dar să nu ne îmbătăm cu speranțe. N-are cine să-l mai învie pe Dumnezeu. E mort de prea mult timp…

 

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…