Ai încercat vreodată sǎ scrii o poezie? Să-ți aduni primele gânduri, sǎ le pui în ordinea potrivită si să-ți dai seama abia la final cǎ unele emoții rimează doar pentru tine. Sǎ ai în minte primul vers, sǎ simți cum sufletul tău vrea sǎ se descarce, dar rațiunea sǎ se lupte între a scrie cu măsură și a lasă zbuciumul să-și facă de cap. E mereu dificil sǎ începi o poezie și n-am sǎ cred vreodată poeții care spun cǎ scriu ca și cum ar lucra la strung, căci poezia nu e mecanicǎ și nici nu existǎ matrițe pentru emoții.
Când se pune la masa lui pătată de cernealǎ, pe poet îl încearcă toate emoțiile lumii, dar cel mai tare îl arde dorința de a muri. E permanentă in sufletul poeților. Sǎ vrei sǎ nu mai simți, sǎ vrei sǎ dispari în neființă sperând doar cǎ poate acolo ai sǎ găsești mereu cuvintele potrivite și culorile nevăzute prin ochii de muritor. Sǎ speri ca într-o buna zi sǎ te sufoce dorul de ce n-ai trăit niciodată și sǎ te îneci în cerneala care ți-a pricinuit atâta amar, dar care ți-a fost și cel mai strașnic tovarăș. Din speranța morții iubesc poeții cu atâta dor si jind. Sperǎ în eul lor cǎ durerea are să-i târască după dânsa. Când poetul se așază la masa lui, nu o face sperând sǎ scrie cea mai frumoasă poezie cu care sǎ încălzească inimile tuturor, ci sperând ca-n absenta iubirii, gândind versuri încurcate să-i mai treacă timpul.
După primul vers care vine din cea mai crudă emoție, urmează restul care uneori se așază ca de nicăieri pe hârtie în timp ce poetul uitǎ sǎ mai respire. Alteori apare o emoție care ți se pune în gât și nu știi cum sǎ o scoți, nu știi cum sǎ spui mai departe ce simți deși ai în călimară toate cuvintele cunoscute omului și puterea de a crea unele noi.
Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeșteptând în față-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci;
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini
Și parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sǎrutări unim noi sărmanele vieți…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls…
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!
Departe sunt de tine…, M. Eminescu
Si uite așa izvorăște dorul poetului dintr-o iubire pe care doar a visat-o. Ea l-a iubit în mintea lui și tot acolo el îi duce dorul, dar zbuciumul, durerea și neputința se simt în trupul lui. S-a oprit de atâtea ori încercând să-și aducă și el aminte dacǎ iubirea i-a fost vis sau realitate, dacǎ a iubit un om sau o nălucă, dar dorul e atât de încâlcit în jurul firii sale încât nici nu mai contează. Odată ce-a scris primul vers, poetul știe cǎ trebuie sǎ termine bocetul.
Crezi cǎ poeților nu le e uneori lehamite? Crezi cǎ ei pot sǎ ducă dorul de ceva ce nu a fost niciodată al lor? Dar nu pot scăpa. Odată ce-a curs pe foaie prima picătură de cernealǎ, poetul e prins între lumea din mintea lui și lumea care-l lasă rece. Şi apoi, după ce lasă penița jos și-și terminǎ de pus emoțiile-n catrene, poetul își câștigă veșnicia. Acum e de-a pururea martor cum an după an, filǎ după filǎ, poveste după poveste, Cătălini si Cătăline se uitǎ spre cer fără sǎ priceapă ce-i eternitatea.
Facebook
WhatsApp
TikTok
