FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – În picioarele goale

Stăteam cu picioarele desculțe pe cimentul rece și priveam spre omul care se îndepărta acum de mine. Pas cu pas. Era departe de mult sau poate nici nu fusese vreodată aproape, dar credeam cǎ dacǎ ignor senzația asta, o sǎ dispară și o sǎ trăiesc toată viața în bula mea de cristal. El purta paltonul negru pe care i-l cumpărasem eu cu câțiva ani în urmǎ, avea ghetele înalte care, deși urâte din cale afarǎ, erau preferatele lui și ținea în mânǎ umbrela pe care încă nu îndrăznea sǎ o deschidă. Poate spera ca ploaia rece de decembrie să-l trezească din coșmarul pe care-l trăise ani de zile. 

Erau cel puțin -15 grade afarǎ. Trecuse puțin peste miezul nopții, iar străzile încă nu erau pustii. Cimentul din fața casei era umed și aproape înghețat. Era prea frig ca ploaia sǎ se transforme în zăpadă și sǎ se aștearnă. Eu eram doar într-o rochie de casǎ; subțire, scurtǎ doar cât să-mi acopere fundul și de un roz palid. Eram desculțǎ și cu părul desfăcut. Deși ploaia destul de furioasă îmi udase aproape complet rochia de casǎ, nu eram dispusă sǎ mǎ mișc. Am rămas așa minute bune, uitându-mă la el, știind cǎ va fi ultima datǎ când îl văd plecând. Vântul rece îmi lipise rochia și părul lung de corp și păreau pe cale sǎ înghețe complet, dar nu simțeam cǎ merit altceva. Simțeam durerea din mersul lui lent și apăsat și-am simțit ceva pentru mine abia atunci când și-a deschis umbrela. Nu am auzit sunetul, dar în clipa aia am simțit că pielea mea înghețată se sfărâmă. Am rămas totuși nemișcată pânǎ când a dispărut în întuneric cu tot cu iluziile mele. 

M-a cuprins atunci un fior inexplicabil. Nu era totuși de la frig pentru cǎ înghețasem atât de tare încât cred cǎ simțurile mele paralizaseră. Am căzut pe cimentul rece și neprietenos. Simțeam cǎ nu mai am puterea sǎ mǎ ridic de acolo și ori supraviețuiam pânǎ mǎ găsea cineva din întâmplare, ori acolo îmi era sfârșitul spre binele tuturor. O parte din mine spera sǎ nu mǎ mai pot ridica pentru cǎ începusem sǎ simt cum mǎ cuprinde oboseala morții. Singura fǎrâmǎ de caldurǎ pe care o mai simțeam era de la lacrimile care începuseră să-mi alunece pe obraji și bărbie. Nu le meritam căldura și poate cǎ de aia se întețise vântul. Așteptăm sǎ mor lipitǎ de cimentul ud. 

Probabil aș fi meritat sǎ mor acolo. Ani la rând tot ce-am făcut a fost sǎ cred cǎ iubirea lui va fi suficientă pentru amândoi. Am crezut cǎ mǎ va iubi suficient cât sǎ fie mereu lângă mine atunci când am eu nevoie, dar cât sǎ se descurce de unul singur atunci când simțeam cǎ problemele lui nu sunt responsabilitatea mea. Am crezut cǎ mǎ va iubi la nesfârșit deși tot ce făceam eu era să-i demonstrez cât de puțin valorează determinarea lui de a mǎ iubi în ciuda incapacitǎților mele. Cât sǎ poți sǎ-nduri un om egoist, lipsit de sine și care vede lumea ca pe un loc de joacǎ sau un experiment de laborator?! Cât sâ-nduri atâta lipsǎ de iubire?! Poate dacǎ n-am sǎ mai exist mǎ va urî pentru asta și se va putea elibera în sfârșit. Lumea lui atât de simplă, de caldă, ar fi un loc mai bun pentru întreaga omenire dacǎ n-ar consuma atât de mult din el iubirea pentru un om ca mine. 

Cu ultima fărâmă de rațiune, când simțeam cât de aproape e moartea, am început sǎ mǎ rog; nu să-mi fie mie iertate păcatele, căci pentru ale nici măcar Dumnezeu nu cred că are atâta îndurare. Mǎ rugam sǎ mai fi rămas ceva bun în el, sǎ fi supraviețuit măcar o parte din sufletul lui, căci oamenii ca el fac bine lumii întregi. Mǎ rugam sǎ mǎ urască și sǎ poată iubi lumea întreagă. M-am rugat pânǎ ce nici măcar în mintea mea nu mǎ mai puteam mișca.  

Atunci când am simțit cǎ greutatea corpului meu se duce, m-am bucurat. Am crezut cǎ acela mi-a fost sfârșitul, însǎ ochii mi s-au deschis și-am văzut fața tristă a nenorocitului care se pierduse în întuneric acum Dumnezeu știe câtă vreme. Mǎ căra în brațe înapoi în casǎ probabil neștiind nici el dacǎ mai sunt vie. Am înțeles atunci cǎ ăsta îmi era de fapt Iadul. Așa voia universul să-mi pedepsească lipsa de emoție…

Căci ce Iad mai mare decât sǎ fii iubit dincolo de firea umană de un om pe care știi cǎ ești atât de josnic încât n-ai să-l poți iubi niciodată înapoi?!