FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – În lumea lor e întuneric

   Dacă mâine-ar dispărea lumina soarelui, ce ne-am face cu toții? Dacă universul decide să-nghită toată lumina soarelui, atunci nici stelele nu vor mai lumina, iar luna nu va mai putea călăuzi pe nimeni în liniștea nopții. Atunci, ce-ar mai scrie poeții? Despre ce să scrii când niciun astru nu se oglindește într-o apă, ori în ochii unei iubite? Nici despre iubită n-ar mai scrie, căci nu i-ar putea vedea chipul senin, ori trupul gol. Nici marii romancieri, ori nuveliști n-ar mai putea scrie, căci cine s-ar cuteza să plece-n aventura vieții lui pe întuneric? Ar mai scrie doar ce-și mai aduc aminte. Asta până ce soarele se va stinge și-n mintea lor. Matematicienii și fizicienii n-ar mai vedea să socotească. Oricum n-ar mai conta vitezele sau timpul pentru că ne-am opri cu toții-n loc. 

   Ar fi suficientă chiar și-o clipă de-ntuneric pentru a ne opri în loc. Ne-am speria dacă lumina soarelui ar dispărea. S-ar auzi un vuiet de strigăt de la toată omenirea și s-ar simți cum s-a oprit totul. Am orbecăi pentru momente bune și ne-am învârti haotic de colo-colo. Ne-am lovi de tot și toți. Ar fi oameni care-ar încerca să fugă convinși că lumina n-a dispărut de tot. Vor fi oameni care, odată căzuți în toată acea învălmășeală, vor fi călcați în picioare fiindcă nimeni nu va vedea că ei au nevoie de ajutor. Mulți vor plânge și se vor ruga dumnezeului lor să le dea soarele înapoi. Se vor găsi și smintiți care să vadă-n asta un semn și să urle lozinci revelatoare. Se vor auzi plânsete, gemete de durere și râsete de isterie. Unii vor crede c-au orbit și se vor sminti. Și-n tot acel haos se va găsi unul să strige: Să ne calmăm o clipă! Abia atunci se va auzi o liniște cum mai fusese doar înainte ca oamenii să apară.

   Cel ce-a strigat se va ridica deasupra tuturor și va începe să vorbească. Va spune mulțimii ce-are de făcut și se va folosi de cei ce cred ca el. Se vor calma mulțimile și rând pe rând se vor naște revelații  în mintea lor. Vor construi sisteme prin care să se poată deplasa în ordine. Își vor crea mecanisme de supraviețuire adaptate la lipsa luminii solare și chiar vor construi paradigme noi în științe, eliminând complet ideea de soare din teoriile lor. Peste ani mulțimea va fi ordonată. Viața se va adapta complet și vor fi trecut prea multe generații ca să-și mai amintească cineva cum s-a ajuns la întuneric. N-a mai rămas nimeni să spună lumii povești despre soare. Nu mai există poeți, nu mai există prozatori, sau dramaturgi; nu mai există artă! Oamenii au continuat să se înmulțească și să-și formeze relații sociale bazate pe nevoia de sprijin. Ei nu știu ce chip are marea lor iubire, ori cum arată pruncii lor zâmbind. Nu mai există frumusețe. Totul e întuneric și aproape că toți sunt convinși că așa e firesc. Există genii creatoare care descoperă noi metode de supraviețuire în întuneric și noi modalități de motivare a oamenilor. 

    La mii de ani după ce lumina soarelui va fi dispărut, nimeni nu-și va mai aminti de ea. Planeta e din nou un furnicar. Oamenii își văd de viața lor și trăiesc firesc. N-au altceva și nici nu se întreabă cum ar fi fost să fie altfel. Pământul e în întuneric, arta nu mai există nici măcar în chip de noțiune, iar știința e o șaradă făcută de oameni fără chip pentru a fi aplaudați de mulțimi pe care nu le pot vedea. Cel care s-a ridicat întâia oară și a îndemnat la calm este acum întemeietorul lumii moderne – un cuget fără seamăn și un izvor de limpede înțelepciune; cam pe cât de limpede poate fi ceva în întuneric. Să le spun oare lor c-ar fi putut s-aprindă o lumina în prima clipă în care soarele a dispărut? Să le stric ordinea sfântă arătându-le norodul? Am să-i las să bâjbâie mai departe prin lumea lor fadă, iar eu am să-mi deschid ochii și-am să-mi văd de viață.