FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – În largul mării

   Am intrat în mare cu destul de multe îndoieli. Nu era prima dată când făceam asta, dar simțeam că ceva urma să dea unicitate acestei zile. Mergeam ușor și priveam prin apa clară la fiecare pas pe care îl făceam. Marea era caldă, liniștită și nisipul ei era catifelat. Am continuat să înaintez fără teama pe care o avusesem în trecut. Când apa îmi ajungea până la gât, la sute de metri de mal, mi-am lăsat corpul ușor pe spate și mi-am încredințat viața apei sărate. Am plutit așa o vreme. Era frumos să privești cerul direct, iar aici, în larg, era liniște. Din când în când, mai auzeam motorul unei bărci ori vreun înotător ce se lupta să domine curenții.

   Am închis ochii pentru o vreme. Mă gândeam cât e de liniște și cât de bine e să ai încredere în mare. Știe ea ce să facă din noi… Apoi au început să îmi treacă prin minte tot soiul de gânduri, despre viață, despre dreptate și despre  oamenii care se iubesc, dar nu și-o spun niciodată. M-am gândit la timpul care trece pe lângă unii, fără să lase vreo urma în mintea lor, la lucrurile pe care nici măcar nu știu că nu le știu și la păpușile de cârpă pe care mi le făcea bunica mea. Am plutit așa, cu ochii închiși și mintea în alertă, minute bune. Când am deschis ochii, am zărit același cer limpede care nu lasă să se vadă nimic de dincolo de albastrul lui. Am ridicat capul și atunci picioarele mele s-au lăsat în jos. Curentul mă întorsese cu fața spre orizont. Când picioarele mele nu au atins fundul apei m-am gândit că am fost purtată de curent la câțiva pași distanță și că mă voi întoarce imediat în apa sigură și mult mai caldă. Cu două mișcări ale mâinilor m-am întors spre plajă, dar, spre mirarea mea, plaja dispăruse. De fapt, curentul și gândurile mele mă purtaseră mai departe, în larg, decât mă așteptam.

   Am dat din mâini frenetic de câteva ori și brusc mi-am dat seama că marea nu vrea să-mi facă rău. M-am liniștit și, ca să văd mai clar, m-am lăsat din nou pe spate. Vântul făcea marea să se agite și aș fi obosit repede dacă aș fi încercat să mă opun curenților. Acum stăteam cu fața în sus, plutind pe cine știe unde și cu fundul mării departe de picioarele mele. Ce să fac? Cum mă întorc la locul cunoscut și sigur? Mi s-a strâns inima. Pentru o clipă m-am gândit că voi deveni curând una cu marea, iar băiatul care vindea salate de fructe pe plajă se va putea lăuda c-a fost ultimul care a vorbit cu mine. Mi-au mai trecut mie astfel de gânduri prin minte, dar niciodată n-am fost atât de aproape de adevăr.

   După ce am trecut cu mintea prin toate nivelurile Infernului lui Dante, după ce am consultat toți zeii despre a căror existență știam și după ce am făcut, în minte, o listă a tuturor lucrurilor pentru care oamenii ar trebui să-mi fie recunoscători, mi-am oprit gândurile. Ce altceva era să fac în momentele astea? Ce altceva e de făcut când trupul tău plutește ca un pește mort, cu burta în sus, în mijlocul unei ape căreia nu-i vezi marginile? Dacă sufletul meu avea să părăsească trupul și să lase doar un leș la suprafața apei, era decizia lui. Am stat așa încercând să îmi golesc mintea și, din senin, am bușit într-un râs isteric. Ce nebunie! Mă obișnuisem deja cu gândul că marea mă va înghiți. Stăteam cu ochii închiși, să mă obișnuiesc de pe acum cu întunericul ce avea să vină. Și cum stăteam eu în liniștea mea și așteptam ca marea să mă înghită, am simțit că ceva mă lovește peste cap. Am deschis ochii și-am văzut o minge mare, albastră și doi copiii care veneau să o recupereze. Am clipit de câteva ori, ca să pot deschide ochii mari, căci apa sărată își făcuse loc peste tot și am văzut din nou țărmul de unde plecasem. M-am ridicat și am lăsat picioarele să-mi cadă. În câteva clipe am simțit din nou nisipul. Acum puteam să merg ușor spre mal. De ce mă trimisese marea înapoi? Nu eram demnă de liniștea ei? Ori asta a fost lecția ei pentru mine? Mi-au trecut degeaba prin minte atâtea gânduri. Am ajuns la umbrela mea, m-am întins pe prosop și, când să pun mâna pe cartea pe care mi-o adusesem, am tresărit și m-am trezit…

   Știam eu că ceva era ciudat. Nu-mi stă mie în fire să intru în mare cu atâta încredere, dar e bine de știut cu câtă împăcare mi-am acceptat sfârșitul.

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…