N-am pretins niciodată că nu îmi e frică. Din contră, frica mă face un om curajos, căci am făcut îngrozită atât lucruri care m-am zdrobit, cât și lucruri care mi-au făcut aripile să crească. Multă vreme am crezut că frica trebuie ascunsă pentru că m-ar face să par slabă, că să recunosc frica m-ar face mai puțin omul pe care mulți îl admiră și respectă. Am crezut că frica e o povară pentru cei care trebuiau să-mi cultive curajul, așa că am reprimat-o. Am înghesuit în sufletul unui copil bătrân fricile pe care nu credeam că am voie să le trăiesc și crezând că neauzindu-mi propria spaimă, ea nu există ori că învățând să trăiesc cu urlete de disperare în cap, ele se vor înăbuși la un moment dat.
Acum însă, după ce-am avut curajul de a-mi asculta fricile, de a le înțelege și de a le lăsa să-mi dea puterea de a sta chiar și atunci când scaunul e incomod sau de a pleca atunci n-a mai rămas nimic de trăit pentru mine, acum înțeleg cât de important e să-mi fie frică. A trebuit să-mi educ rațiunea ca să poată ea discerne între fricile sănătoase și cele care depășesc limitele firescului. A trebuit să îmi educ mintea să nu se mai teamă de invalidare, dar să-și păstreze frica rațională de a traversa strada pe acolo pe unde nu există semafor. Am înțeles că nu e bine să îmi fie frică de faptul că aș putea pierde oameni din viața mea oricând, dar și că este sănătos să-mi fie frică să-i mint pe cei din jur gândindu-mă că într-o zi oricum vor afla și nemințind doar mă scutesc pe mine de situații incomode.
Fricile iraționale sunt acelea care nu pot fi domolite de curaj. Când îți e frică de ceva și știi că oricât de curajos ai fi, acea frică nu poate dispărea, atunci frica ta depășește limitele rațiunii umane. Nu poate să-ți fie frică să nu pierzi oameni pentru că oricât de mult curaj ai avea, nu poți controla nici măcar destinul tău, darămite pe al altora. Îți poate fi în schimb frică să nu-i rănești, căci asta depinde de tine și de curajul tău de a fi onest, loial și implicat. Există rațional și irațional și la nivelul unei singure frici, cum este cea de moarte – e rațional să nu traversezi prin locuri nepermise din frica de a nu fi călcat de o mașină, dar e irațional să nu trăiești doar pentru că ai să mori la un moment dat.
Am experimentat în ultimul an un soi de frică pe care nu l-am înțeles multă vreme, dar care acum are mai mult sens decât aș fi crezut că ar fi putut avea. Încă experimentez etape ale acelei frici și încă nu știu unde e granița între rațional și irațional, dar pentru prima dată în ultimul an simt și curaj, nu doar frică.
La început mi-a fost teamă să plec din locul în care nu însemnam nimic, din locul în care nu mai era nimic de trăit pentru mine, din locul care mi-a furat tot ce eram. Îmi era frică irațional de limitele mele, limite pe care oricum le depășisem, dar fără să bag de seamă. Mi-a fost frică să plec pentru că nu mai știam cine sunt în afara captivității, dar universul mi-a dat până la urmă secunda aia de luciditate de care aveam nevoie ca să fug. Și am fugit. Și a fost în toate felurile. A fost copleșitor, a fost eliberator, a fost greu, a fost liniște, am fost eu și aveam curaj să fiu tot ce credeam că nu e rațional să fiu. Nu m-am schimbat, căci o tot repet – oamenii nu se schimbă, se adaptează, se maturizează și se construiesc.
După ce m-a izbit valul direct în față și am simțit cum pentru o vreme oceanul vrea să-mi fure sufletul, mai din frică, mai cu ultima fărâmă de rațiune de atunci, am dat din mâini și din picioare până am pus cap la cap un soi de înot care m-a adus la mal. Dar ce fac acum? Căci îmi e frică să mai intru în apă. Și pentru că rațiunea s-a corodat nu îmi e frică doar să intru în oceane, îmi e frică de orice fel de apă.
Am trăit multă vreme așa. Ideea de a fi iubită mă înspăimânta. De fiecare dată când cineva îmi spunea că am să iubesc din nou și-am să fiu din nou iubită mi se ghemuia inima în cel mai întunecat colț al toracelui și simțeam cum lanțuri grele mi se pun la încheieturi și în jurul gâtului. Pentru mine să fiu iubită însemna să fiu din nou captivă. Mă sufoca până la inconștiență ideea de a intra într-o altă cușcă, căci așa mă făcea frica să văd lucrurile atunci. Mi-am dat însă voie să înțeleg. Am cerut ajutor, am vorbit, am simțit, am plâns și am trăit toată frica pe care eram capabilă să o trăiesc. Când am terminat de trăit frica, am lăsat rațiunea să-și facă treaba și am înțeles că nu toți oamenii care mă iubesc mă vor trata ca pe o păpușă de porțelan sau ca pe un canar. De fapt, am înțeles că aceea nu era iubire. Nimic din toate acelea nu erau iubire.
Astăzi încă îmi mai e teamă, căci fără să cer, fără să caut, fără să vreau, cred că am găsit ochii verzi despre care am scris atâta vreme. Dar știi ce mă sperie? Dacă mă mint singură? Dacă în realitate nu e deloc ca în capul meu și iar creez un personaj cu ochi verzi pe care să-l scriu o vreme? S-a întâmplat totul cu atât de mult firesc și liniște, dar dacă să sper e la limita iraționalului? Dacă iar nu văd ce e evident și ajung din nou într-o colivie de sticlă? E o frică pe care încerc să o controlez, care mă face să fiu precaută, dar care probabil nici nu mă lasă să simt atât cât ar trebui. E atât de fragil totul, dar încerc să fac pași mici ca să îmi mențin echilibrul.
Facebook
WhatsApp
TikTok
