Mi-a luat mult timp să am curajul de a merge la film de una singură, dar după ce am înțeles cât de bine e să faci asta din când în când, a devenit un obicei ca serile de miercuri să mi le petrec la cinema sau chiar să iau masa în oraș de una singură, dacă nu-mi place niciunul dintre filmele de la cinema. Și-n acea seară de miercuri mă întorceam tot de la un film. Era vară, așa că, deși era ora 9, nu era prea întuneric afară. Văzusem un film franțuzesc de la care aveam așteptări, dar am fost nevoită să tolerez o poveste romantică ieftină pentru o coloană sonoră de excepție și-o precizie de ceas elvețian în regie. În fine, eram destul de indispusă și dezamăgită. Îmi pusesem deja în minte să-mi cumpăr o cutie de înghețată, ceva nesănătos de mâncare și când ajung acasă să revăd filmul meu de animație preferat – singura poveste de dragoste pe care o tolerez – Beauty and the Beast. Nu stau departe de cinema. Sunt vreo 10 minute de mers pe jos și, locuind într-un oraș mare, trec adesea pe lângă multe supermarketuri și tonete cu mâncare proastă și absurd de delicioasă.
Am intrat în cel mai apropiat supermarket de casa mea și-am luat, dincolo de cutia mare de înghețată de zmeură, o pungă cu migdale, o ciocolată amăruie, un burete de baie nou și un produs ce promitea să-mi curețe garantat orice urmă de murdărie de pe podele. Am fost foarte tentată să cumpăr și o lumânare parfumată pentru că mirosea puternic a flori de cireș, dar mi-am amintit că sunt alergică la fumul lor și mă vor face să plâng, Erau neașteptat de mulți oameni în magazin și-am așteptat cam 10 minute să-mi vină rândul la casă, mai ales că, am aflat apoi, casierița abia ce fusese angajată. Când mi-a venit și mie rândul, i-am dat produsele, mi le-a pus într-o pungă, i-am întins banii și-am plecat.
Încă mă gândeam dacă să-mi comand ceva decent de mâncare de la un restaurant, să îmi pregătesc ceva cu ce-o mai fi fost prin frigider sau să mă opresc la toneta de lângă blocul meu și să iau o lipie cu pui și un iaurt cu castraveți. Avem o neliniște ciudată. Poate și pentru că abia așteptam să ajung acasă și să văd o poveste de dragoste cu sens. Mi-am luat mâncare de la tonetă până la urmă și-am urcat scările blocului încercând să-mi scot cheile din geantă fără să înclin paharul cu iaurt.
Imediat ce-am deschis ușa am realizat că lăsasem lumina din baie aprinsă. Era ciudat pentru că se întâmpla destul de rar și de obicei cu cea de pe holul de la intrare. Mi-am așezat tacticos cumpărăturile jos ca să pot să mă descalț și m-am grăbit să pun înghețata în congelator. M-am schimbat de haine, mi-am pornit aerul condiționat, televizorul și lumina de veghe. Nu stau niciodată fără o lumină aprinsă în casă, căci poate veni ziua când o să văd numai întuneric și-atunci simt nevoia să profit cât mai mult de lumină.
Mi-am așezat tacticos lipia pe o farfurie, mi-am luat o linguriță aurie pentru iaurt și mi-am pus migdalele într-un bol pe lângă mine. Mi-am adus aproape și o sticlă de apă și am apăsat de butonul de play al filmului. Deși știu că nu e bine, îmi place să mănânc în timp ce mă uit la ceva care să mă relaxeze. Abia ce-am apucat să iau prima lingură din iaurtul care-mi plăcea atât de mult, c-am și auzit o bătaie puternică în ușă. Nu era târziu. Nu era nici 10, dar cine să fi fost totuși? Am crezut că mi s-a părut ori c-a fost vreo glumă a unui vecin și când mă pregăteam să mai iau o lingură de iaurt, bătaia s-a repetat, de data asta mai puternic. M-am ridicat, am prins luminile în camera de zi, hol și chiar și bucătărie și m-am apropiat ușor de vizor. Mai bine veneau colindătorii în iulie…
Am deschis ușa fără niciun fel de expresie pe chip. În fața ușii mele era bărbatul pe care obișnuiam să-mi doresc să-l iau la film cu mine, dar care se credea prea matur și prea responsabil pentru viața și mintea mea de artist. Atunci am înțeles că nici toate regulile de gramatică din lume, puse la un loc, nu mai preschimbă-n virgulă punctul pus de mine. El zâmbea, iar eu nu avem nicio expresie pe față. A vrut să se apropie, dar l-am oprit cu un gest simplu. A înțeles, iar expresia de pe fața lui s-a schimbat. Eu tot nu aveam nicio reacție. Calm și firesc, privindu-l în ochi, am închis ușor ușa fără a spune ceva. Am zâmbit și m-am repezit la iaurtul meu. Ce noroc că lipia încă nu se răcise…
Claudia F. BADEA este redactor la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
