FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Fursecuri cu ciocolată

A trecut multă vreme de când n-am mai făcut fursecuri cu ciocolată. Nu voiam să le fac prea des pentru că orice e mai bun, mai dulce, mai prețios atunci când îi duci puțin dorul. Mi-am pregătit toate ingredientele și m-am cocoțat pe un scaun pentru a da jos de pe dulap mixerul și cântarul de bucătărie. Dacă era ceva ce nu suportam la rețetele vechi ale mamei era acea unitate celebră de măsură folosită de toate gospodinele, cunoscută drept „după ochi”. Nu doar că ochii mei nu erau cel mai de încredere instrument de măsură, dar îmi și plăcea să știu exact măsura lucrurilor. Simțeam că asemenea lucruri prețioase nu se pot face după ochi ori estimând. Voiam să mă bucur de fiecare gram în parte, fără să pun însă prea mult din ceva ce ar fi stricat farmecul fursecurilor.

Deși orice montaniard ar fi râs probabil de mine, frica de înălțime îmi făcea picioarele să tremure și a trebuit să iau în grabă, dar cu grijă, lucrurile de care aveam nevoie. Le-am așezat ușor pe blatul gros, alb, ce imita marmura și m-am dat jos cu la fel de multe emoții cu câte mă cocoțasem. Am spălat vasul de metal în care urma să fac aluatul, am asamblat totul și mi-am măsurat toate ingrediente. Eram mult mai entuziasmată atunci când lucrurile erau ca la carte și, deși eu aveam să mă satur din 2-3 fursecuri calde, mă bucura nespus pofta cu care urmau să fie primite de puținii oameni cu care simțeam să le împart. Ajunsesem să cred că acele furseuri erau în sine o metaforă a cine sunt; erau și ele rare, dulci, cu măsură, moi și atât de fragile încât se puteau ruina dacă nu eram cu ochii pe ceasul cuptorului, dacă le desprindeam prea repede de folia de copt ori se zdrobeau dacă le apucai cu prea multă putere.

După ce mi-am pregătit tot ce aveam nevoie, când să mă apuc de pus rând pe rând ingredientele în bol aud în ușă o bătaie pe care aproape că instinctiv o așteptam. Nu mai văzusem de ceva vreme acei ochi blânzi, iar universul știe că fursecurile de ciocolată merg cel mai bine cu un prieten care să le savureze. Eu și individul care-mi zâmbea din prag după ce-am deschis ușa nu mai avusesem ocazia să vorbim din vremea în care eu uitasem cine sunt, iar el, deși știa clar cine e, nu avea curaj să fie.

Ne-am îmbrățișat pentru minute bune, apoi l-am tras de mână spre bucătărie. În timp ce eu adăugam ingredientele rând pe rând, el îmi povestea câte mai trăise de când n-am mai făcut schimb de povești. Cât timp am copt biscuiții am râs, am plâns, ne-am făcut promisiuni și ne-am încurajat unul pe altul așa cum ar fi făcut un părinte, un mentor, un frate mai mare. Deși existau voci care ne spuneau adesea că noi am putea petrece o viață împreună și-o eternitate după, amândoi știam că nu asta era ceea ce simțeam. Ne iubeam dincolo de perceptibil, dar ne iubeam într-un mod unic, aparte. Am fi putut sta o eternitate în bucătărie să coacem fursecuri, dar nu am fi putut niciodată să stăm în aceeași casă și-n timp ce eu făceam supă, el să stea tolănit pe canapea. N-aveam nevoie de multe cuvinte, dar le foloseam pentru că ne plăcea să ne spunem unul altuia lucrurile pe care nu le-am fi spus nimănui altcuiva.

Cât timp se răceau fursecurile am desfăcut o sticlă de vin pusă de el la rece imediat după ce-a ajuns și cât el încerca să-și găsească locul perfect pe canapea, eu m-am schimbat în haine mai comode. Am vorbit doar timpul știe cât și-am adormit cu capul pe pieptul lui uitând fursecurile descoperite pe masa de sticlă din sufragerie. Deși nu mai erau la fel de pufoase, au rămas la fel de dulci.