Ea era ca un nufăr roșu-sângeriu care văzuse doar soarele pe care binevoia oglinda apei să i-l arate, iar el era vântul care, chiar și la cea mai mică mișcare, tulbura luciul perfect al apei. El era peste tot și nu aparținea decât naturii, iar ea aparținea lacului și-o țineau legate rădăcini adânci care, deși păreau firave, au ținut-o în loc timp de veacuri. El mângâia toate florile pământului, dansa cu toate frunzele și scutura puful din toate păpădiile în timp ce ea stătea nemișcată așteptând ca el să-i răspândească parfumul, ori s-o atingă și pe ea pentru o clipă. Ea avea petale rare, catifelate și-un parfum ce îmbăta orice călător se apela să-și potolească setea-n apa care-o înconjura. Ea credea că întregul univers e ceea ce se reflectă în apa calmă și strălucitoare, iar el știa că universul n-are margini. Ea văzuse doar apa din jurul ei. El văzuse tot ce-ar fi putut fi văzut vreodată.
Într-o zi, pe când ea stătea nemișcată și privea în golul apei așteptând ca soarele să se îndure și să o facă iar să strălucească, el s-a apropiat. Întâi a trecut pe lângă ea ca un fior, iar chicotitul ei i-a dat încredere. Apoi a început s-o învăluie tot mai puternic. Într-o clipă de neatenție i-a răvășit toate petalele și le-a îndreptat pe toate în sus. Acum ea putea să vadă cerul. Adevăratul cer. Lumea ei se spulbera în lumea cea mare de deasupra apei. A văzut zburând deasupra ei păsări ce duceau în cioc cântece de dragoste și-n aripi picuri de dor, dar și gândurile pe care oamenii voiau să le alunge. A simțit picurii de ploaie pe fiecare petală răvășită în parte și-a simțit pentru prima dată că are rădăcini.
În ființa ei a încolțit dorința. Dorința de a zbura, de a vedea tot ce era până atunci doar o plăsmuire a apei, dorința de a-nțelege cântecul cucului și de a simți duritatea și căldura pământului. Și-a dorit cu disperare să se desprindă, dar rădăcinile subțiri o țineau legată bine de locul ei. Atunci a implorat vântul s-o ia cu el și l-a mințit. Vântul, deși voia s-o ducă de colo-colo, știa că locul ei a prinsă-n rădăcini. Atunci ea l-a mințit. A început să-i spună că oamenii n-au mai văzut așa petale ca ale ei și că parfumul ei n-a fost creat doar pentru a fi mirosit de călători însetați. I-a explicat că e de datoria lui să-i arate lumii parfumul ei unic și petalele de culoare sângelui.
Vântul s-a lăsat vrăjit și copleșit și-ntr-un acces de altruism și-a adunat puterile și-a suflat spre ea cum știa el mai bine. Sub presiunea vântului și a zbuciumului ei, rădăcinile au cedat și s-au rupt fix de sub floarea rară. Atunci vântul a putut s-o ridice deasupra apei, în înaltul adevăratului cer. A durat fericirea ei preț de-o clipă, căci vântul, prea puternic pentru delicatețea ei, a-nceput s-o sufle în toate părțile, iar petalele ei fragile au început să se desprindă una câte una. Atunci a înțeles ea că rădăcinile nu voiau să o oprească din a cunoaște cerurile, ci din a nu se risipi în nemărginirea lor.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
