FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Frunze și cafea

N-am reușit să scriu nimic în ultimele zile. Abia am apucat să exist, să-mi pun liniște în gânduri și să nu cad în ordinar. M-am trezit încă o zi cu sentimentul de gol, de prea plin, de foame chinuitoare și de suprasaturare. Voiam să plec, să fiu, să știu, să mă duc, să mă-ntorc, să nu mai vin niciodată și să treacă. Dar tot ce puteam face era să mă ridic din pat, să-mi spăl fața și să apăs pe butonul aparatului de cafea. Am așteptat o clipă ca mirosul de cafea proaspăt măcinată să inunde casa, apoi am luat cana și m-am așezat lângă fereastră. Vedeam tot ce era afară, dar simțeam doar ce era înăuntru. Înțelegeam că dacă aș sparge geamul afară și înăuntru nu s-ar contopi, așa c-am decis să-mi beau cafeaua pe scările din fața casei.

   Am ieșit încă în pijamale, m-am așezat direct pe marmura încălzită de soare, am pus cana de cafea lângă mine și, cu genunchii la piept, mâinile peste genunchi și bărbia pe dosul palmelor, mă uitam la natura din jur și conștientizam că nu-i altă dovadă mai mare care să-l explice pe Dumnezeu, însă după câteva secunde de contemplat în absurdul diversiunii, gândurile care aveau nevoie de explicații au revenit. Am luat o gură din cafeaua pe care uitasem s-o îndulcesc, iar amarul proaspăt mi-a cuprins orice simț.

   Deși înțelegeam mai multe decât poate mi-aș fi dorit, cum să-mi obișnuiesc sufletul cu gândul că tot ce-am crezut a fost o minciună, că el nu-i capabil de emoții și că nimic n-a fost real? Ce cuvinte potrivești când îți spui că nu te-a iubit niciodată ca la auzul lor să nu te sufoci? Cum scapi de vina care n-a fost niciodată a ta? Mi-am dat atunci seama că oricât de mult zahăr aș fi pus în cafea, oricum n-ar fi schimbat gustul. Ce bine de copaci că nu simt ca noi. Oricâte de tare ar sufla vântul, oricât de rece, chiar și dacă i-ar frânge, ei n-ar mai simți nimic. În timp ce ascultam vântul și fixam cu privirea o frunză care se opune cu toată puterea ei să nu fie smulsă, am vrut să mai beau o gură din cafeaua proaspătă, dar am lovit cana și toată cafeaua se scurgea pe scări…

   În timp ce urmăream cu privirea șerpișorii de cafea care ajungeau rând pe rând în iarbă, am simțit căldura soarelui și mi-am amintit de străinul cu ochi verzi care mă privește așa cum privea Dumnezeu către lume după ce-a făcut-o. A fost o clipă în care am pus la îndoială privirea lui, o clipă în care am crezut că și ochii lui mint, dar de ce ar minți ochii lui doar ca apoi să n-aibă nici măcar curajul de a rosti ce simte? Aș fi putut să fug către el atunci când nimic nu mai avea sens, dar fragilitatea din ochii lui nu merită stricată – prefer să ne iubim o viață întreagă în liniște decât să risipim totul într-o clipă de haos. Doar pentru că ne prefacem că ce simțim are nuanțe și umbre, asta nu înseamnă că nu știm amândoi că ce simțim e alb orbitor.

    Ce ironic și nedrept mi se pare că oamenii se iubesc pe rând, se iubesc separat, se iubesc în liniște și stând la mese diferite. Unii pot să vadă iubirea, alții-s orbi, unii au curaj să o rostească, alții o cântă. Unii se privesc doar, alții se ating, iar alții se sprijină în treacăt de iubire. Ca să pot să scriu am învățat un milion de moduri prin care să iubesc și un milion și unu moduri prin care să-mi ascund iubirea, dar nu m-a învățat nimeni cum să nu mai fug și nici nu cred că mai vreau vreodată să învăț. Îmi prefer muza cu ochi verzi în locul unei iubiri banale. Prefer poveștile mele în locul minciunilor reale, prefer să iubesc personaje pe care să le construiesc cu grijă decât muritori care se cred scriși de Shakespeare.

Claudia F. BADEA este redactor/creator de conținut la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat  Jurnalism la „Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare”…