Frica l-a făcut pe om să supraviețuiască atâția ani. Există multe forme de frică și-am mai discutat despre ea, dar trebuie să vorbim totuși despre cea mai absurdă. Astăzi vorbim despre frica de fericire, despre acel „nu mă bucur pentru că sigur urmează ceva rău…”.
De la un profesor tare drag mie am învățat că tendința firească a oamenilor este să fie mai atrași de negativ și că direcția logică a lumii este spre rău. Am crezut că-i el o fire mai pesimistă, dar apoi am înțeles raționamentul. Cumva, în sistemul nostru de valori, s-a strecurat și o astfel de idee. Tendința memoriei de a stoca prioritar emoțiile și întâmplările negative, însoțită de plăcerea nesănătoasă a statutului de victimă i-au fost suficiente omului pentru a dezvolta frica irațională de fericire.
Am întâlnit mulți oameni care refuzau să se bucure de propriile reușite, ori de puținele momente de liniște adevărată din cauza fricii că fericirea primită este doar o capcană în care Universul te prinde ca să-și poată face rău. De curând am auzit oameni spunând și că fericirea e ceva ce universul îți oferă, din mila lui, nu din meritul tău, doar pentru a te putea prinde cu garda jos. Aud tot mai des astfel de lucruri, așa că mă întreb:
câtă lipsă de Dumnezeu să fie într-o inimă care se teme de fericire?
Oricât aș încerca să găsesc o scuză pentru o astfel de teamă, pare că ea provine mai mult din dorința omului de a se bucura de statutul de victimă și de privilegiile pe care acest statut i le oferă. Nu cred că frica de fericire se bazează pe un raționament inductiv care le amintește oamenilor că de fiecare dată când au fost fericiți a urmat și un eveniment neplăcut și astfel ei să devină temători la ivirea unui nou moment de fericire și liniște. Nu cred că vreo secundă universul și-ar dori să ne facă rău, la fel nu cred neapărat nici astăzi în acest drum spre dezastru al întregii lumi.
O fi de vină și personalitatea mea, dar pentru oamenii care se tem de fericire nu pot avea decât compasiune. Pe de o parte, pentru că sunt atât de slabi încât nu se pot opune plăcerii de a fi victimă și de a trăi permanent această dramă existențială spre deliciul celor din jur. Pe de altă parte, există și cazuri, cred eu puține, în care o traumă repetitivă poate crea o astfel de teamă. Dacă vorbim din perspectiva psihologică, principala cauză a acestei suprimări a fericirii este dependența de statutul de victimă, dar nu pentru compasiunea celor din jur, ci pentru propria conștiință. Atunci când îți alimentezi constant statutul de victimă, îți poți scuza mai ușor teama de a evolua, lașitatea de a încerca și rușinea de a fi eșuat. Tu, această victimă căreia soarta nu-i permite fericirea, ce poți face tu mai mult decât faci deja? Și așa te așezi comod în zona de confort din mintea ta.
În schimb, dac-am pune filosofa și teologia în prim-plan, v-aș spune că oamenii care se tem de fericire sunt demni de milă pentru că aceia și-au îngropat sinele atât de adânc în inima lor încât nici toate rugăciunile noastre la un loc nu-l mai pot dezgropa. Oare totuși Dumnezeu dispare din inimile în care nu este fericire sau fericirea dispare din inimile-n care nu mai este Dumnezeu? Gândesc că fericirea dată de el nu vine și pleacă, ci este o stare de fapt. Poate pentru că frica și lipsa fericirii l-au făcut pe om să evolueze și să creeze, acum caută această stare din dorința subconștientă de a-și îndeplini scopul existenței sale.
Știu că fericirea îl face pe om să lase garda jos, dar chiar atât de încrâncenat să fie omul în supraviețuirea lui cât să se teamă că orice moment de respiro îi poate încheia existența? Când a început să conteze mai mult să fii viu decât să trăiești? Ce sens are să fi fost viu 80 de ani, dacă nici măcar o clipă n-a fost, de fapt, trăită? Ar fi un lucru tare stupid să ne tot întoarcem pe pământ doar ca să facem atâta risipă de viață.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
