El n-a vrut doar să mă identific eu cu personajul central. Nu era curios dacă. El știa sigur! A vrut să cred asta despre mine, să înțeleg mai bine cine sunt, dar știi ce cred că și-a dorit mai mult? Și-a dorit să înțeleg că așa mă vede el pe mine. Atunci, cu mintea de copil, n-am înțeles prea multe, dar astăzi cred că aceea a fost cea mai mare formă de respect pe care n-o pot onora decât străduindu-mă să rămân singura care vede într-o lume a orbilor.
„Eseu despre orbire” a lui Jose Saramago nu este o carte obișnuită. Scrisă într-un stil aparte, ea prezintă o poveste nu tocmai comună. Într-o bună zi, locuitorii unui orășel încep să orbească rând pe rând, însă ochii lor văd alb, nu negru. Nu durează mult și „virusul” începe să se extindă în toată lumea. O singură persoană rămâne neatinsă: soția unui medic. Ea putea vedea dizgrația și haosul în care ajunsese lumea într-un timp dureros de scurt, putea să-i vadă pe oameni luptând pentru supraviețuire și putea vedea cum acele ființe superioare, acele minți luminate, se pierd în albul imaculat al orbirii lor. Deși vede perfect și chiar construiește sisteme prin care orbii să se poată descurca mai ușor, nimeni, cu excepția soțului, nu știe că ea poate vedea. Oare ce s-ar întâmpla dacă o grămadă de orbi, încă șocați pentru că au pierdut totul, ar afla că lângă ei, în mizeria în care ei trebuie acum să trăiască, se află un răsfățat al sorții care are ceea ce ei cred că-i totul? Soția medicului este singurul personaj care rămâne lucid, dar asta nu pare a fi deloc o binecuvântare. Pe lângă ororile la care trebuie să asiste și pe care nu le poate împiedica fără să se dea de gol, ea se simte și nu responsabilă să-i ghideze, chiar dacă pe ascuns, pe cei care n-au avut norocul ei. Dacă totul revine la normal, dacă orbește și ea în cele din urmă, ori dacă cedează presiunii de a fi cel ce vede totul într-o lume a orbilor n-am să vă spun.
Deși anevoios de parcurs, povestea merită citită. Cumva ilar, soția medicului este personajul în care m-am regăsit complet. Nu-i amuzant să mă identific tocmai eu cu singurul personaj care poate vedea? Știi ce nu e totuși amuzant? Să mă uit în jur și să văd cum oamenii se molipsesc unii de la ceilalți și toți, rând pe rând, orbesc… Nu mai vedeți încotro mergeți! Îl căutați pe cel mai apropiat om, vă prindeți strâns de el și așteptați să vă ducă unde-i bine. Preferați să blestemați și să strigați din propria mizerie, decât să încercați, mai pe brânci, mai în picioare, să vă vedeți de drum. E simplu, nu? Să bați din picioare și să aștepți o minune… Mai simplu decât să cauți o cale. Dacă ai orbi mâine și tu, ți-ar rămâne totuși ce-ai în minte. Păcat că la prea mulți orbirea va fi tot alb imaculat.
Și pentru nu știu ce motiv am rămas eu să văd toate astea. Și dacă ți-aș spune că văd mizeria în care te-ai împotmolit și văd pe unde ți-e drumul, te-ai prinde de mine și nu mi-ai da drumul până ce nu te-aș duce acolo unde tu crezi că îți e bine. Văd boala cum se răspândește, văd cum vă schimbă și simt mirosul izbitor care rămâne-n urma voastră. Ți se pare nedrept și crezi că sunt datoare să te îndrum? Am legat o funie de care te poți prinde și care te duce fix la locul tău, dar trebuie să te ridici și să o cauți cu mâinile și mintea. Am tot dat din drumul tău bolovani de care te-ai fi putut împiedica, dar pentru că nu i-ai văzut, nu crezi c-au fost cândva în calea ta. Îți mai șoptesc uneori pe unde s-o iei, dar ești atât de încrâncenat în a urla că e nedrept încât nu mă auzi și te concentrezi atât de mult pe faptul că nu mai vezi încât uiți că ai și alte simțuri. Eu n-am să te iau niciodată de mână să te duc unde să-ți fie bine. Acolo ajungi doar de unul singur…
Poate într-o zi am să orbesc și eu, dar sunt pregătită. N-am să mă opresc din drumul meu nici chiar dacă n-am să-l mai văd.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
